Propunându-şi a scrie despre Mihail Bulgakov, dl Ion Vartic porneşte, natural, de la condiţia acestuia de indezirabil în cadrul sovietic, de "mort viu" (defel întâmplător, una din operele sale, Romanul teatral, se intitula la început însemnările unui mort). Socotit un autor "de dreapta", "reacţionar", "albgardist", scos din circuitul public în ultimul său deceniu de viaţă, Bulgakov se obstina să susţină libertatea cuvântului, vitală pentru un creator: "Sunt un înfocat susţinător al acestei libertăţi şi îmi închipui că, dacă unui scriitor i-ar trece prin cap să demonstreze că n-are nevoie de ea, el ar semăna cu un peşte care ar vrea să convingă lumea că poate trăi fără apă". Propoziţii care, ele singure, ne putem închipui că sunau ca o blasfemie în auzul autorităţilor ideologice. Să adăugăm, pentru a realiza dimensiunile scandalului, scepticismul său faţă de eficienţa "procesului revoluţionar", căruia îi opunea "Marea Evoluţie", profeţind că aşa-zisa Mare Revoluţie din Octombrie va provoca o prăpastie între Rusia şi Europa Occidentală. Şi observaţia de perfect bun simţ că "în U.R.S.S. orice scriitor satiric lezează regimul sovietic", întrucât, lărgindu-se raza ei, "e îndoielnic să poţi găsi pe lume fie şi un singur model de satiră îngăduită din punctul de vedere al autorităţii statale". Fără a părăsi gândul unei expatrieri, scriitorul prigonit se adresează, totuşi, lui Stalin, cerându-i protecţia. Nu e ceva ciudat? Nu era oare Stalin arhitectul şi operatorul absolut al regimului tiranic? Dictatorul exercita însă o fascinaţie a puterii, inclusiv pentru unii oameni cultivaţi, care conţinea, după aprecierea lui Roy Medvedev, "elemente de percepere religioasă, de psihologie religioasă, cu toate iluziile, autosugestia, spiritul necritic". Transformat într-un "semizeu mitic" (vorba aparţine lui Ilya Ehrenburg), sângerosul Iosif Vissarionovici părea a pluti deasupra tribulaţ