"Katrina, indice de amnezie" (Traian Radu Ungureanu, în 22)
Nu aveam mai mult de 6 ani, cînd am auzit că Hitler a refuzat să-l felicite pe Jessie Owens, la Olimpiada din Berlin. Sînt dintre cei care de la 6 ani ştiau că Hitler era numele odios al unui om rău, iar Jessie Owens - un negru bun care fugea mai repede şi sărea mai departe decît oricine. Hitler nu putea admite asta - ca un negru să fie mai bun - şi cică nu i-ar fi dat mîna, să-l felicite, dovedindu-şi astfel şi prostia, şi răutatea. Tatăl meu a crezut multă vreme, parlamentînd în salon cu vehemenţă, în această imagine plină de semnificaţie demascatoare. Era dintre cei care, pentru o idee dreaptă, nu au nevoie de un adevăr strict.
Adevărul strict a fost - cum a spus-o şi Jessie Owens - că Hitler nici nu avea cum să dea mîna "cu mine, fiindcă el stătea în loja de onoare, iar eu, pe teren, şi a fost foarte bine aşa; nu m-am apropiat de el şi nici nu am vrut-o; am fost fericit că într-o ţară unde domnea rasismul, dovedeam că nu există rasă superioară şi că Dumnezeu a creat oamenii egali între ei". Un martor ocular, librar la Nisa în urmă cu un sfert de veac, scria că a putut observa ce reacţie a avut Hitler cînd Owens a cîştigat lungimea, depăşindu-l pe germanul Lutz Long care conducea cu un 7,87 în uralele mulţimii convinse că nimeni nu-l mai poate întrece. Jessie a sărit la a cincea încercare 8,06. Hitler, în clipa aceea, a avut mai întîi un gest de ciudă, după care a aplaudat. Atît.
Adevărul strict este că Long a alergat să-l felicite pe Owens şi cei doi atleţi s-au îmbrăţişat acolo, pe stadion, în ovaţiile spectatorilor; nu e o enigmă a istoriei de ce această îmbrăţişare nu s-a transformat într-o legendă din care tiranul din lojă ar fi ieşit mult mai umilit iar legile lui rasiale şi mai dispreţuite decît în povestea neadevărată care-l surescitase pe taică-meu... La moartea lui în 1980 -
