Roxana Sicoe-Tirea nu este una dintre vedetele celei mai noi generaţii poetice. Nu i-am văzut numele pe listele de pariuri literare privind viitorul poetic al "Generaţiei 2000" (cu siguranţă, ar merita), nu participă la tradiţionalele colocvii ale tinerilor scriitori, necum la emisiuni radio sau de televiziune, ideile sale estetice nu îşi fac loc decât sporadic în paginile celor mai prestigioase reviste literare. Aceasta în pofida faptului că poezia Roxanei Sicoe-Tirea (n. 1981, dublă licenţiată - a absolvit Facultatea de Litere "Babeş-Bolyai" din Cluj şi Facultatea de Litere de la Universitatea Artois; în plus, ca orice studentă cu veleităţi literare de la Facultatea de Litere din Cluj, este o fostă membră a redacţiei revistei "Echinox") emană forţă şi combină culoare, sensibilitate, imaginaţie, inteligenţă a construcţiei, într-un puzzle liric de mare originalitate. Discreţia poetei în viaţa literară românească are şi o explicaţie obiectivă: Roxana Sicoe-Tirea s-a stabilit de câţiva ani în Franţa, unde şi-a întemeiat o familie.

În general nu acord o prea mare atenţie detaliilor din biografia scriitorului supus analizei (excepţie fac, fireşte, autorii de memorialistică). În cazul acestei tinere poete am oferit însă aceste succinte detalii pentru că ele sunt în măsură să arunce o lumină peste semnificaţia poemelor din volumul său de debut, A şaptea dimineaţă a lumii. Aş spune că, deloc întâmplător şi câtuşi de puţin surprinzător, cel mai consistent grupaj de poeme al volumului se numeşte facultatea de a pleca.

Plecarea presupune, simultan, o îndepărtare şi o apropiere, o închidere (despărţire), dar şi o deschidere. În fond, orice plecare înseamnă un nou drum deschis spre cunoaştere. Ea poate fi o îndepărtare în spaţiu şi/sau în timp, dublată de o apropiere în suflet. Există mai multe feluri de plecări. A pleca poate însemna a te deplasa dintr