Am o nedisimulata admiratie pentru cei ce pot deveni fanaticii unei idei sau ai unei personalitati pana intr-acolo incat sa-si dedice intreaga viata incercand sa le confere vizibilitate, recunoastere. Pas cu pas, ei ajung sa se confunde in aspiratii si mai apoi mental si comportamental cu idolii lor, isi insusesc adesea o parte a biografiei lor si chiar o repeta. Vorbesc, desigur, nu de multimea de fani ai unor vedete sau vedetute pe care le maimutaresc prin copiere si nu doresc de la ei decat privilegiile aduse de statutul acestora, vorbesc de biografi, de cercetatori, de critici dedicati trup si suflet obiectului studiului lor. Riscul unor astfel de manifestari rezida in imposibilitatea, evidenta adesea, de a stapani tocmai materia cea mai draga.
De multi ani, Mihai Epure isi aduna capacitatile creatoare si intelectuale spre a aduce in constiinta romanilor un personaj enigmatic: Gheorghe Bagulescu. M-am intrebat, inainte de a sti cronologia intamplarilor: a fost mai intai fascinatia pentru acest personaj si mai apoi pasiunea lui Mihai Epure pentru Extremul Orient, sau mai intai a descoperit Japonia in misiunile lui diplomatice si acolo a dat de urma militarului de cariera, devenit cel mai mare colectionar privat de arta extrem-orientala din lume?
Cand am aflat, la sfarsitul lecturii cartii sale Aproape de Soare-Rasare, ca personalitatea lui Bagulescu i s-a revelat pe cand cerceta arhiva Ambasadei Romane din Tokio, unde autorul era in misiune diplomatica, m-am mai intrebat, de data aceasta pur retoric, daca nu cumva mai exista inca multi romani care-ar trebui descoperiti de catre oamenii nostri trimisi in varii locuri ale lumii nu numai pentru a se odihni si, eventual, a face cumparaturi pentru cei ramasi acasa - familii si sefi. Gheorghe Bagulescu era mai bine cunoscut in mediile diplomatice ale Japoniei, dar si in mediile culturale de acolo, fiind,
