Fost olimpic internaţional la matematică la începutul anilor '70, m-am ocupat încă din studenţie de pregătirea copiilor dotaţi, în vederea concursurilor şcolare de matematică numite, după o terminologie împrumutată din Rusia sovietică a anilor '50, olimpiade de matematică. În treacăt fie spus, România a iniţiat olimpiadele internaţionale de matematică în 1959, după care s-au inspirat şi celelalte discipline, iar termenul olympiads a fost inventat, dintr-o greşeală de traducere, de către organizatorii români de atunci; el este azi acceptat unanim (în limba engleză termenul corect este olympics). Din 2001, sînt coordonator al olimpiadei naţionale de matematică şi responsabil cu alegerea şi pregătirea loturilor pentru olimpiadele internaţionale. Particip ca membru al juriului şi conducător al delegaţiei României la olimpiadele internaţionale. Este o activitate neretribuită, făcută cu pasiunea atmosferei intelectuale fantastice din preajma copiilor excepţionali şi probabil cu nostalgia anilor în care eram elev şi-i admiram pe cei ce ne îndrumau.

Mulţi dintre aceşti copii ne devin, după ani de studii, colegi şi colaboratori în cercetarea matematică; aceasta chiar în situaţiile în care activitatea lor se petrece pe alte meleaguri. Colectivul de profesori (inclusiv studenţi) cu care lucrăm este profesionist şi pasionat. Este mic numeric, provine din multe oraşe ale ţării, fiind rareori retribuit pentru această muncă. Pot spune chiar că au fost multe situaţii în care noi, profesorii, am devenit sponsori. Despre olimpici, şcoala românească şi fuga creierelor, mass-media relatează adeseori prin clişee, prejudecăţi sau prin interpretări şablon. De aceea, voi încerca să prezint un punct de vedere personal, dar, din cîte ştiu, acceptat de marea majoritate a colegilor mei. Cu toate că lucrurile nu diferă mult în alte domenii (informatică, fizică şi poate chimie), mă voi