Atunci cînd, pe la mijlocul anilor 1970, am intrat eu la facultate, secţia "teoretică" a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti (devenit, după 1990, mai întîi Academia de..., apoi Universitatea de... şi, în fine, Universitatea Naţională de..., gradul suprem, pasămite, de adîncime/înălţime în studiul artelor spectacolului) se chema Teatrologie-Filmologie şi oferea absolventului o dublă calificare, acesta putîndu-se ocupa ulterior, la alegere, de teatru sau de film; ori, dacă-l ţineau curelele, de amîndouă. (Asta, în principiu; practic, locurile de muncă "în specialitate" erau ca şi inexistente.) În mod interesant, majoritatea studenţilor intrau la această secţie cu gîndul să se "arunce" în teatru şi ieşeau de-acolo doritori să se specializeze în film. Desigur, un rol important în "comutare" aveau (aşa cum se întîmplă întotdeauna) profesorii: un om ca regretatul George Littera, de pildă, putea face pe oricine să se amorezeze de cinematograf definitiv şi fără leac. Dar mai era ceva. Pe măsură ce înaintai în cunoaşterea celor două arte-surori (vitrege), erai tot mai fascinat de uriaşele posibilităţi pe care le deschidea filmul exprimării oricărei idei şi detalierii oricărui "subiect", fie el de natură intelectuală, sentimentală ori senzuală, şi tot mai dezamăgit de limitările pe care le impunea scena în toate aceste direcţii. Eu însămi m-am găsit printre "majoritari": cînd am terminat facultatea (cu o lucrare de licenţă "pe film"), nici nu mă gîndeam să am de-a face cu teatrul altfel decît ca un spectator ceva mai instruit - şi, neapărat, foarte... critic. Aşa cum se întîmplă însă adeseori (şi cum, de altfel, s-a întîmplat cu cei mai mulţi dintre colegii mei), am ajuns să mă ocup, vrînd-nevrînd (mai mult nevrînd!) de teatru; cu mare plictiseală, la început, cu mare indiferenţă, destulă vreme după aceea, şi cu un interes transformat treptat în