În urmă cu peste trei decenii, într-un sfârşit de Cuptor, făceam un fel de ucenicie gazetărească cutreierând satele ţării, în vederea unei eventuale oploşiri pe lângă un ziar al vremii.

În miezul unei duminici, autobuzul de la Galaţi m-a adus la Oancea, un sat alb de pe malul înalt al Prutului. Dincolo, în valea râului despărţitor, se desenau casele din Cahul. Undeva în preajmă, la intrarea în sat, un cimitir cu multe cruci păstra rămăşiţele primilor ostaşi români căzuţi, în iunie 1941, în primul atac de dezrobire a Basarabiei de sub raptul sovietic, săvârşit cu un an mai înainte, în iunie 1940.

Satul era pustiu în acel ceas de amiază. Timp toropit de vipia Soarelui, cu lenea şi nepăsarea învăluind aşezarea întinsă de-a lungul unei şosele lutoase. Mi-era sete şi nu găseam o fântână, o cişmea, o cârciumă de unde să pot lua o gură de apă.

Am luat-o alandala în susul şi în josul şoselei, cu gândul că aşezarea nu era totuşi atât de straniu golită. Şi, într-adevăr, spre capătul ei, am dat de doi bătrânei, pe o băncuţă, la o poartă. Mi-au ostoit setea şi au început să mă descoasă de una, de alta, de unde vin, ce caut în satul lor, ce-mi sunt părinţii şi alte asemenea.

Văzându-mi privirea aţintită spre podul care trecea Prutul, legând malul românesc de celălalt, basarabean, al râului, au început să-mi depene povestea lor. Erau din Cahul, avuseseră casă mare, de gospodari fruntaşi acolo. O vedeau pe o uliţă, undeva, în dreptul unei biserici. "O vezi, uite-o, e acolo, albă, frumoasă", încerca bătrânul să îmi localizeze casa aceea pe care eu nu o zăream, oricât m-aş fi străduit. O părăsiseră, provizoriu, în retragerea din 1940 şi apoi,definitiv, în aceea din 1944. De atunci nu mai putuseră să se se întoarcă...

Îi ascultam şi încercam să-i înţeleg. Prea bine ştiam că, oricât suflet aş fi avut, oricât inima mea s-a