Oricine ii pomenea numele venea cu precizarea: un dobitoc sinistru.

Colonelul Clapocea era neindoielnic un dobitoc sinistru, iar colegii, cunoscutii si chiar generalii care nu avusesera de a face cu el, dar se bazau pe parerea subordonatilor ii ziceau "dobitocul nostru sinistru", ca si cum era vorba despre un titlu universitar sau de un merit consfintit printr-o citare pe armata. Unii trebuie sa se straduiasca din greu ca sa li se recunoasca tampenia. Colonelul Clapocea era tampit in mod natural. Asa se nascuse. La numai cateva luni, dupa ce s-a mutat in vila rechizitionata de la un academician taranist trimis sa moara la Canal, multi au inceput sa-i pronunte numele sinistrului cu teama si cu un soi de evlavie mai degraba civila decat militareasca. Nu fiindca ar fi devenit si mai sinistru. Colonelul Clapocea era la fel de sinistru ca inainte. Isi injura trupa, isi batea nevasta, se imbata ca porcul, se basea in front, scria delatiuni despre superiori la comandament, insa de la un timp avea sclipiri de geniu. Daca intr-o discutie se amintea de Balzac, Clapocea ridica privirea lui de bou patentat in tavan si, la repezeala, fara sa arate ca-si munceste cumva memoria sau ca ar avea si momente de indoiala, insira opt-zece titluri de romane de ale marelui scriitor. "Aha, Balzac - spunea dobitocul sinistru - pai ia sa vedem: Pere Goriot, Comedia umana, Gobseck, Pielea de sagri, Iluzii pierdute, Eug"nie Grandet, Cezar Birotteau, Verisoara B"tte....". Balzac ca Balzac, mai auzisera si altii de el, insa Clapocea parea sa stie, ca Pico de la Mirandola, de parca i s-ar fi pompat o tona de desteptaciune in cap, tot si inca ceva pe deasupra. Sa spunem ca unul din cei trei ofiteri de moda veche, care inca nu fusesera pusi pe liber, aminteau la o betie, nici ei nu stiau de ce, numele lui Immanuel Kant. Nimeni n-ar fi remarcat asta, nimeni nu avea in 1956 motive sa intrebe "Cin