Profetul din Dămăroia a murit surprinzător, cînd tocmai anunţase că se va întoarce şi dădea semnele unei matusalemice pofte de viaţă. Medicii cu care am discutat despre boala lui erau însă de părere că zilele politologului erau numărate. Arterele lui Brucan, mi s-a explicat, erau ca nişte camere de cauciuc expirate. Le peticeşti într-un loc şi răsuflă în altul. Bătrînul Brucan ajunsese, fiziologic, la capătul puterilor sale. Ceea ce nu m-a împiedicat să regret că a murit. Cu sentimente contradictorii, e adevărat, dar cu o părere finală de rău care n-are nici o legătură cu cele cîteva dăţi cînd am discutat, strict profesional, şi cu cele în care în care am vorbit, în particular. În ultimii ani, pentru mine, Brucan ajunsese un fel de muzeu viu. Nu mai era personajul interesant de la care mai puteai afla un pont sau care îţi putea confirma o informaţie confidenţială, dacă ştiai cum să-l iei. El însuşi începuse să dea telefoane pentru a afla cum mai stau lucrurile în politica la zi. Nu mai era consultat de la Cotroceni şi îşi pierduse acel aer de om care le ştie pe toate, fiindcă le şi ştia. Bătrînul analist devenise un commentator oarecare. Dar continua să se iluzioneze că e la curent cu tot ce mişcă în politică. Avea însă un farmec al cinismului de participant şi de martor la toate porcăriile politicii româneşti, care mă făcea să văd în continuare în el un mare personaj, din categoria celor interesant-negative. Brucan nu şi-a ascuns trecutul, dar a făcut serioase eforturi să-l cosmetizeze, fără a ajunge însă la minciuni. Recunoştea ritos tot ceea ce i se reproşa, dar ca şi cum ar fi fost agentul necesităţii istorice înseşi. Filosofic a rămas toată viaţa un marxist fundamentalist, chiar dacă, în ultimii ani poza într-un soi de liberal cu preocupări sociale.

Cînd am aflat că, în anii 50, Silviu Brucan omora cu stiloul, la "Scînteia", cerînd pedepse capitale