De multe ori am spus ca avem un apetit aproape maladiv pentru a critica totul si o infima dispozitie de a recunoaste valorile sau lucrurile bune care ni se intampla. Cu toata compasiunea fata de cei care se lupta cu o viata grea si neimplinita, e bine totusi sa recunoastem cat de mult s-a schimbat totul in bine in ultimii 16 ani. Sunt convins ca foarte multe lucruri s-ar fi putut face mai repede si mai bine in Romania, dar in acelasi timp ma minunez zilnic de realizarile libertatii si ale economiei de piata.
Iar zilele astea m-au apucat nostalgiile, pentru ca am intrat in holul hotelului Intercontinental si mi-am adus aminte de primele zile ale lui ianuarie '90, entuziasmul general, dezordinea, bucuria fara margini, speranta ca frigul, foamea, dar mai ales teroarea sufleteasca s-au terminat. In acelasi timp, imi aduc aminte de un oras gri, fara personalitate, chinuit, cu cladiri triste. Ce mult s-a schimbat insa de-atunci - magazinele, marcile, mall-urile, cofetariile, casele, masinile si oamenii de pe strada, totul e mai colorat si bucurestenii nu mai au privirea aceea moarta, nu mai poarta culoarea gri a omului multilateral dezvoltat, nici entuziasmul activistului de partid.
Dar in tot peisajul dezolant de dinainte de '89, parca Intercontinentalul a fost singurul loc care avea un aer occidental. Eu am avut sansa sa locuiesc aproape doi ani la "Inter" si cred ca a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viata mea. Locul era elegant, modern, cu personal bine scolit intr-ale ospitalitatii si, pentru multi romani, un refugiu impotriva cenusiului de pe strazile Bucurestiului si a miilor de oameni inoculati de sistem si transformati in adevarati zombie. La Inter, oamenii erau mai relaxati si se desfatau cu mancare buna si bauturi fine. Formatia lui Pechea facea o atmosfera extraordinara in barul de noapte, iar chelnerii te tratau cu respect si fami
