Bouvard şi Pécuchet s-au cunoscut vara, plimbîndu-se prin Parisul înăbuşitor, precum Lache şi Mache, în micul Paris de pe Dîmboviţa. Şi unii, şi alţii erau funcţionari, copişti, într-o vreme în care nu numai computerul, dar nici măcar maşina de scris nu exista. Fără tastatură, fără Word, munceau, în epoca modernităţii, precum scribii în antichitate şi caligrafii, în Evul Mediu. Scăpaţi de corvoadă, din birouri sufocante, ieşeau, se plimbau, socializau, vorbeau. Lache şi Mache trec nonşalant, ca prin link-urile hipertextului, de la recolta rapiţei la împrumutul extern, de la remanierea guvernamentală la abolirea pedepsei cu moartea. La rîndul lor, Bouvard şi Pécuchet, în funcţie de figurile pe care le întîlnesc întîmplător, vorbesc despre alcoolism, problema muncitorească, emanciparea femeilor, condiţia prostituatelor, religie, armată etc. Atît pentru Flaubert, cît şi pentru Caragiale, vara este anotimpul potrivit pentru o naraţiune comică.

Spre deosebire de eroii bucureşteni, pentru care conversaţia este o raţiune arhisuficientă pentru a trăi, Bouvard şi Pécuchet visează, precum Faust, la acţiune. Obţinînd o moştenire consistentă, precum Caragiale, pleacă în provincie, într-un teritoriu în care pot să-şi exercite opera civilizatoare. Se vor ocupa pe rînd de horticultură, agricultură, arhitectură peisajeră, chimie, anatomie, fiziologie, medicină, farmacie, igienă, astronomie, paleontologie, geologie, muzeologie, teoria literaturii, filosofia istoriei, economie politică, religie, educaţie, sociologie, ecologie, eşuînd, succesiv, în tot ce întreprind. Hazul vine din faptul că eroii îşi întemeiază orice demers pe cunoaşterea ştiinţifică, refuzînd empirismul. Acumulează o enormă bibliotecă şi recurg orbeşte la indicaţiile pe care le găsesc în cărţi. Enormitatea prostiei lor se explică prin convingerea naivă în infailibilitatea roadelor cunoaşterii umane. Cultivă