Teoria Ferestrei Sparte spune în esenţă că un geam spart şi lăsat aşa atrage după sine altele, pînă la degradarea serioasă a mediului în care se află. După geamuri urmează becurile de pe stradă, apoi răufăcătorii încep să se simtă bine acolo şi, în final, cartierul e condamnat. Şi totul de la un singur grăunte de nisip aruncat în mecanismul social. Primul geam făcut ţăndări, spun sociologii, e un semn că ordinea se duce naibii. El schimbă ceva fundamental în om: îl scoate din constrîngerile civilizaţiei şi-l lasă să se poarte cum dă Dumnezeu. Aceeaşi teorie sugerează că-i inutil şi neproductiv să-i bagi la puşcărie pe cei care sparg geamuri: alţii le vor lua locul. Soluţia e să schimbi geamurile şi să nu mai permiţi ca vreunul să stea spart prea multă vreme. Oamenii care dau cu pietre în ele trebuie să vadă că dincolo de instinctele lor există o disciplină socială pe care n-are nici un chichirez s-o tulburi: oricum, geamul va fi la locul lui în cîteva ore.

Teoria asta nu vine de la vreun seminar la Harvard, ci din practică: fereastra spartă poate fi orice, de la un chiştoc aruncat pe jos şi lăsat acolo cu zilele şi pînă la un coleg de serviciu care, deşi nu produce absolut nimic pentru companie, e lăsat să zacă în scaun, din raţiuni umanitare. Toleranţa pentru mizerie, neperformanţă, chiar mica hoţie duc la creşterea monstruoasă a problemei. Primul chiştoc atrage un munte de gunoaie, iar omul care nu munceşte îi face pe toţi la fel. Standardele reduse sînt contagioase. Doar calitatea nu se ia, slavă Domnului - altminteri japonezii mureau de foame.

Împotriva acestui mecanism a luptat, de exemplu, Rudolf Giuliani (vezi Tipping Point, de Malcom Gladwell), pe vremea cînd era primar al New York-ului. Ca să reducă infracţionalitatea, a început într-un mod neaşteptat: i-a arestat pe cei care intrau fără bani la metrou şi i-a trimis la puşcărie pe cei care spă