"Şi-acum ce-o să facem? N-o să mai citim România literară ?!?", se întreabă, cu umorul celor două semne de întrebare şi al celui de mirare, Dan C. Mihăilescu, în comentariul său din Idei în dialog de pe septembrie. Motivul retoricei întrebări-exclamaţii este descoperirea într-un volum de documente publicat recent la Polirom (Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva F.S.B.) a unor referinţe considerate compromiţătoare la Mircea Grigorescu, secretarul general de revistă al României literare între 1971 şi 1976, şi la G. Ivaşcu, directorul aceleiaşi reviste între 1971 şi 1988.

Despre Mircea Grigorescu (pe care G. Dimisianu l-a evocat într-un număr trecut cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la moarte), E. Cristescu, şef al Siguranţei Statului înainte de 1944, scrie că era filoenglez, ca şi Vişoianu, ca şi alţi democraţi din anturajul său de la ziarul Timpul (unde Grigorescu era redactor-şef şi cel care l-a debutat pe M. Preda cu schiţa Pîrlitu', în 1941), şi că "activează pentru bani sau alte interese materiale."

L-am cunoscut bine pe Mircea Grigorescu, în anii '70 ai secolului trecut, şi n-am observat această, cum să-i zic?, trăsătură de caracter. Erau şi alte vremuri, desigur. Ceea ce pot spune despre el este că era omul cel mai informat din lume. Nu-i puteai comunica nicio ştire. O aflase cu cîteva clipe înainte. Era un veritabil devorator de ziare. în casa lui exista o cameră plină ochi cu colecţii de ziare. Cînd a murit, în urma unui atac de cord, în Piaţa Amzei, un vînzător ambulant, care-l cunoştea, l-a acoperit cu ziare din cap pînă la picioare, în aşteptarea procuraturii.

În ce-l priveşte pe G. Ivaşcu, arestat între 1949 şi 1953, ca apropiat al lui C. Pătrăşcanu, dar sub pretextul de a fi semnat, în anii '30, atît în presa comunistă, cît şi în aceea de extremă dreaptă (în realitate, pseud