În fiecare casă există câte un ungher în care se adună ziare vechi, poze îngălbenite de vreme şi nenumărate mărunţişuri care zac, netulburate, ani şi chiar decenii întregi. Reîntâlnirea, de cele mai multe ori întâmplătoare, cu aceste obiecte creează o senzaţie greu de descris: un amestec de surpriză, bucurie şi recunoaştere înduioşată, dar şi o strângere de inimă. Această senzaţie, atât de dificil de transpus în cuvinte, se regăseşte, nealterată, în paginile romanului După-amiaza de sâmbătă, de Valeriu Cristea.

Povestindu-şi amintirile (cele mai multe dintre ele, din copilărie), protagonistul păstrează mirările şi spaimele copilului, acordând atenţie nu numai detaliilor exterioare ale fiecărui episod, ci şi receptării sale subiective. Un nor de pe cer, un fascicul de lumină sau un umil obiect casnic precum ciuperca de reparat ciorapii pot ajunge în prim-plan, căpătând o putere de sugestie mai mare decât a unei descrieri exhaustive. Amintirile nu sunt aşezate ordonat în sertarele memoriei, ci se contaminează reciproc, îşi dispută întâietatea, devin pretexte de reflecţie sau porţi către alte amintiri. Cu toată diversitatea episoadelor şi personajelor evocate, unele elemente revin aproape obsesiv în memorie: spaţiul închis, securizat, căutat în mod constant, inclusiv în vis; angoasele pe care le provoacă despărţirile temporare de părinţi; momentele izolate de beatitudine, lipsite de orice motiv aparent.

Deşi alcătuit din întâmplări mărunte care se petrec într-un decor preponderent casnic, După-amiaza de sâmbătă depăşeşte condiţia unui simplu volum de amintiri. Miza romanului reiese din câteva episoade în care protagonistul are veritabile revelaţii, precum după-amiaza în care, adolescent fiind, este trimis la "muncă patriotică", împreună cu colegii săi: "Atunci, în vreme ce şedeam cu mâinile în şolduri într-una din pauzele pe care mi le acorda