Mai de mult, i se spunea Miliţia. În (prea) scurt timp, pe aceleaşi maşini, clădiri şi legitimaţii, silaba mi- a fost înlocuită cu po-, dar avea să mai treacă mult pînă la adevărata răsturnare (AITILOP fiind o instituţie a epocii postmoderne). De fapt, întrebarea e dacă pînă la urmă răsturnarea (cea reală) s-a şi produs. Ea ar presupune două procese: o redefinire a statutului asumat de purtătorul de uniformă şi o schimbare radicală a modului de raportare a cetăţeanului la reprezentanţii instituţiei în cauză.

Pentru ca schimbarea să nu fie doar de titulatură, era necesar ca purtătorul de uniformă să se transforme, nu doar din SERgent în Agent, ci din instrument de exercitare a puterii, în instrument de exercitare a libertăţii individuale. Adică, să devină, din salariatul statului, salariatul cetăţeanului. Desigur, el va continua să semneze statul de salarii (sau, mai nou, să-i fie alimentat cardul) tot de la stat, problema fiind dacă el exercită puterea cu care este învestit, în folosul cetăţeanului sau în cel al autorităţii. Într-un stat democratic, autoritatea (demnitarul) este teoretic în serviciul cetăţeanului, dar asta e chiar prea de tot abstract, adică mai e tare mult pînă acolo. De exemplu, dacă poliţistul care stă dimineaţa pe strada Izvor cu misiunea de a opri circulaţia din sens invers, de cîte ori o maşină trebuie să facă la stînga pentru a intra în curtea Parlamentului s-ar muta cîţiva metri mai sus, unde ar încerca să fluidizeze o intersecţie mereu sufocată, ar fi un pas în sensul enunţat mai sus. Evident, acest aspect al schimbării ţine mai degrabă de mentalitatea celor care conduc instituţia, şi mai puţin de a executanţilor (omul în uniformă stă în intersecţia respectivă pentru că a primit un consemn). Cealălalt termen al ecuaţiei este felul în care se raportează cetăţeanul la omul cu uniformă (şi alte accesorii, unele chiar contondente). Îm