că doar nu începutul sfîrşitului...
Pe 16 septembrie, birocraţia ONU a bifat o realizare. Măreaţă. Nu vă gîndiţi că a reuşit să oprească vreun genocid, că a intervenit decisiv şi rapid potolind vreun conflict militar sau că a reuşit să pună la index vreun nebun ajuns dictator într-un colţ al lumii. Nici pomeneală. Pe 16 septembrie, Adunarea Generală ONU, cuprinzînd cea mai largă adunare de şefi de state şi guverne din istorie (mai exact 154 din 149 de ţări, pentru că unele state au fost reprezentate şi de şefii de stat şi de şefii de Guvern) a adoptat un document. Ura! Documentul se cheamă 2005 World Summit Outcome (WSO), are cam 40 de pagini şi mai toţi liderii ONU nu contenesc să spună cîtă muncă diplomatică, cît efort de negociere au fost necesare pentru ca documentul să fie adoptat. Aş fi fost pe de-a-ntregul ironic în privinţa acestui Outcome dacă nu aş fi notat că au existat şi nemulţumiţi şi, mai ales, dacă nu aş fi văzut cine anume sînt nemulţumiţii: Cuba, Belarus, Venezuela. Dacă documentul îi irită şi pe Chavez şi pe Castro şi pe Lukaşenko, atunci înseamnă că e un document care merită luat în serios.
În esenţă, documentul acesta, căruia secretarul general ONU nu mai conteneşte să-i găsească anverguri de toate felurile, atacă unele teme mari ale relaţiilor internaţionale contemporane: dezvoltarea, terorismul, instaurarea şi menţinerea păcii, drepturile fundamentale ale omului, mediul, sănătatea, reforma ONU. Se vede limpede, de această dată, dorinţa de a livra un document mai aplicat, mai clar, mai adecvat. Dar, aşa cum ONU ne-a obişnuit încă din vremea războiului rece, nu se vede decît dorinţa. Ce folos să ai un consens pe ideea condamnării terorismului, dacă nu am căzut cu toţii de acord asupra fenomenului. Pentru noi, Al Qaeda e terorism în stare pură, dar pentru mulţi alţii, teroriştii sînt armata americană şi armata israeliană. Ştiu şi cî
