Si anul acesta urma sa ne petrecem vacanta intr-un grup maricel, insumand persoane cu varste intre 4 si 60 de ani, undeva prin Grecia. De data aceasta, am renuntat la masini personale si am ales autocarul. N-as putea spune ca plecarea din Bucuresti, petrecuta intr-o vineri, s-a desfasurat fara nici o problema. Chiar la imbarcare s-a iscat o imbulzeala agrementata cu vorbe de dulce, cum ca nu s-a respectat ordinea de inscriere in distribuirea locurilor. Oameni seriosi isi revendicau niste scaune identice ca pozitie si confort cu o disperare demna de tragediile antice.
Trec peste cele 20 de ore de mers, pentru ca pana la urma am ajuns in Halkidiki si aproape ca am uitat de somnul chinuit si de multele tigari fumate una dupa alta. Ne-am cazat intr-un hotel aratos si foarte fantezist, construit intr-un orasel numit Nea Skioni, din bratul Casandra al peninsulei. Si aici a trebuit sa trecem peste o gramada de maruntisuri, ca sa nu ne amaram putinele zile de vacanta si sa nu ne coclim in loc sa ne bronzam. De sambata pana luni dimineata ne-am impacat cu toate inconvenientele si ne-am aruncat in mare, capatand brusc, cu totii, aceeasi varsta.
Luni dupa-amiaza insa a inceput calvarul. Ne scotociseram prin buzunare si inchiriaseram niste masini pentru trei zile ca sa putem bate coclaurile. Tocmai ne intorceam dintr-un astfel de periplu, cand zarea s-a intunecat de nori grosi de fum. Am vazut pentru prima data pe viu un grozav incendiu de paduri, de la o distanta de cateva sute de metri. Flacarile lingeau cerul, elicopterele zbarnaiau aruncand apa, pompierii se chinuiau cu tulumbele incercand sa blocheze intinderea focului, politia gatuia drumurile, oamenii urmareau totul cu gura cascata. Priveam si noi dezlantuirea furioasa cu senzatia ca ne uitam la un film. Nu ne-a trecut nici o clipa prin minte ca pericolul este extrem de aproape de noi. Ne aflam la aproape
