Pro

Ceea ce e nou şi interesant, în filmul lui Mitulescu, nu este tema, sau, în orice caz, nu tema aparentă. Majoritatea filmelor româneşti făcute după '89, începînd cu Balanţa şi terminînd cu Occidentul lui Cristian Mungiu, au ca temă fie mizeria ultimelor ani dinainte de Revoluţie, fie ceea ce este cumva corelativul ei: societatea, confuză şi pestriţă, a unei interminabile epoci "de după". între cele două, nu mai puţin tematizatul reper al sfîrşitului unei lumi a făcut, recent, obiectul atenţiei mai multor regizori autohtoni ale căror filme, deşi foarte diferite între ele, au fost grupate şi prezentate împreună la "Anonimul".

Nou nu este nici registrul general, tragicomic, al abordării temei. Cu toate că ar fi interesantă o creaţie cinematografică dedicată unei analize a aceloraşi realităţi, dar compusă în cu totul alt registru, s-ar putea ca această exigenţă să fie contrară unor cerinţe impuse de natura temei şi de un minim realism. Realitatea din jurul anului '89, sau cel puţin maniera în care ne-am obişnuit să o citim, chiar şi în viaţa de zi cu zi, pare a impune pur şi simplu registrul tragicomic şi, în fond, nu e de mirare că există astfel de constrîngeri. Nu e adevărat că orice poate fi tratat oricum.

Totuşi, dacă Mitulescu aduce o contribuţie puternică şi originală la (scurta) istorie a filmului românesc de după '89, ea trebuie căutată, cred eu, tocmai în modul în care este tratată tema şi, mai precis, în acea estetică născută în Germania de Est şi căreia, după dezbaterile provocate de filme ca Good-bye Lenin sau Sonnenallee, i s-a dat numele Ostalgie. Cătălin Mitulescu, a recunoscut-o şi el, este primul "ostalgic" al cinematografiei româneşti.

"Scandal!", vor striga adepţii puri şi duri ai unei tradiţii a regizorului dizident, în care tragicomedia era pusă la lucru pentru ca efectul final să