La o vârstă mai degrabă consacrată de poeţi ca moment al debutului, Andrei Mocuţa publică prima sa carte de proză scurtă. Volumul Povestiri din adânci tinereţi (Editura Cartea Românească, 2006), premiat la concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor este, prin urmare, creaţia unui student în anul al II - lea la Literele timişorene. Ne putem întreba fără rezerve dacă avem de-a face cu o scriere prematură (sau imatură), necoaptă, plătind tribute stilistice în stânga şi-n dreapta, aşa cum simpla experienţă (dar şi prezentarea de pe ultima copertă) ne îndeamnă să bănuim. Răspunsul, după lectură, este nu. Autonomia acestor proze e surprinzătoare. "Modelele" lui Andrei Mocuţa trebuie înţelese în termenii din artele plastice. Sunt reperele distante de la care se deviază; ele ţin de un pretext evident, asumat, şi nicidecum de o şcoală sau de o direcţie.

Altceva dă de gândit în toate cele patru povestiri ale cărţii, anume raritatea unor nuclee narative tari, diluarea detaliilor expresive. Iar minusul acesta devine cu atât mai clar cu cât scriitura reclamă asemenea secvenţe. Folosind o metaforă, cartea e concepută minuţios, arhitectonic, cu tuneluri ascunse şi scări în spirală. La capătul lor, însă, în camere, nu există ecou. Vocile sună înfundat. Jocurile de lumini ale tehnicilor narative trebuie susţinute de tramă, dezinvoltura construcţiei nu are voie să eşueze în lirism. Constatăm că starea predilectă a naratorilor din Povestiri este acalmia, şi ea pare să se transmită rând pe rând cititorilor. Scrisul devine o formă pernicioasă de îmblânzire a tensiunilor, o maturizare un pic peste mână. Privit astfel, titlul (deşi nu tocmai inspirat) se justifică: tinereţea apare numai pentru a fi sfidată.

Aproape la fiecare pagină, inteligenţa teoretică a lui Andrei Mocuţa se lasă subminată de tratarea prea lejeră a amănuntelor. Câte un bemol inexplicabil p