Am răsfoit recent noul DOOM, oprindu-mă numai la cuvintele marcate cu asterisc şi la cele cu semnul exclamării. Steluţa e semnul pentru cuvintele nou introduse în dicţionar, care circulă deja de o anumită vreme şi trebuie învăţate şi în scris, cum e, să spunem, bypass. Mai importante pentru mine sunt însă cuvintele cu semnul exclamării, pentru că la ele a apărut o modificare normativă. Şi, cum dezvăţul e mai greu decât învăţul, am zăbovit mai mult la acestea. Aşa am ajuns, după destul de multe surprize lingvistice, plăcute sau nu, la cuvântul motto. E marcat cu semnul exclamării şi ştiam că în precedentul DOOM se recomanda scrierea lui cu un t. Norma n-a putut fi totuşi impusă, aşa că lingviştii, mai toleranţi decât îi crede lumea, au revenit la vechea formă, cea pe care o învăţasem şi eu la şcoală, cu tt. M-am bucurat pentru motto, aşa cum te bucuri pentru un cuvânt la care ţii şi a cărui soartă tipărită nu ţi-e indiferentă. Deşi scriitorii îşi iubesc cuvintele, aşa cum părinţii îşi iubesc copiii, adică fără excepţie, e neîndoielnic că fiecare om de carte are vorbe pe care le preţuieşte în mod deosebit. Iar relaţiile mele cu mottoul sunt foarte vechi şi puternice.
Nu-mi mai amintesc exact când şi de unde am prins acest obicei, dar era o vreme când nu scriam nici un text fără a-i găsi un motto. În liceu, aveam un caiet în care scoteam ce îmi plăcuse sau mă izbise în cărţile citite şi, cum aveam pe atunci o memorie bună, pe multe le reţineam imediat. Ca să nu mai vorbim de nenumăratele versuri învăţate pe dinafară din pură bucurie poetică. Astfel încât aveam întotdeauna o rezervă de fraze impunătoare, numai bune, credeam eu, de pus înaintea unui text. La mai toate lucrările scrise plasam câte un motto. Îmi plăceau, cândva, scriitorii care erau campioni ai mottourilor. Mi s-a părut întotdeauna că e o politeţe faţă de semenii lor întru scris,
