Am vazut la TV un psiholog care punea in lumina beneficiile psihoterapiei si impactul covarsitor pe care o vizita la specialist il are in combaterea stresului si a depresiei. Totul parea in regula, nu era nimic de comentat, doar ca psihologul a marturisit ca in anumite contexte, extrem de pasnice, nu isi poate reprima crizele de plans.

Am inteles atunci ca e posibil sa stau destul de bine cu nervii, pentru ca, auzind asta, m-a pocnit rasul.

Recapituland pe scurt toate gandurile si discutiile serioase pe care le-am avut in ultima vreme despre ce se intampla in jur, toate momentele de tristete, de revolta si dezamagire, toate sperantele puerile, tot cinismul inutil si dezgustul lipsit de gratie cu care m-am contaminat, am inteles ca am cazut in pacat.

Asa cum spun unii cheflii simpatici despre spargatorii de chef, ca nu beau destul - am realizat ca nu mai rad destul. Ca a ajuns sa ma intristeze pana si ridicolul si ca, traind sub presiunea unei lumi bolnave de nervi si desfigurate de uratenie, mi-am pierdut obisnuinta de a zambi cand trece imparatul, gol ca de obicei.

M-am descoperit huiduind corect politic, jenat uneori de ideile si principiile bune in care ma incapatanez sa cred, isterizat de discursurile pozitive si de sfaturi de orice fel.

Orbii dau sfaturi ciungilor si surzilor, curvele conseiaza calugarite, criminalii ii dirijeaza pe temniceri, toapele ne invata cum sa ne imbracam, pelticii si tampitii tin discursuri publice pe unde apuca, iar aceasta nesfarsita comedie cu ciobanasi si pastorite pare un lucru foarte serios, un gest de responsabilitate suprema, care ne aduce pe toti sa gesticulam singuri in fata televizoarelor.

Vazand cu ce se ocupa cei din jurul meu si asa-zisa opinie publica, ma gandesc la copiii care merg la teatrul de papusi si striga invariabil catre Scufita Rosie: vezi ca