Potrivit unei legende, denumirea de Calopar se trage de la o expresie: „ca la par“. Acum sute de ani, acolo unde este astazi centrul localitatii s-ar fi aflat un par batrân, in jurul caruia, in zilele de sarbatoare, se incingeau horele satului. De aici s-ar fi nascut expresia „hora ca la par“. In timp, localitatea si-a luat numele mai intâi de Calapar, apoi de Calopar. Prima atestare documentara dateaza din anul 1804, când pe teritoriul actualei comune Calopar se intindea mosia grecului Serdariu. Pe proprietatea acestuia traiau aproximativ zece familii, ce locuiau in bordeie, construite in padure, de teama invaziilor turcesti. Intentionând sa dezvolte un sat pe proprietatea sa, a convins alte zece familii, ce lucrau pe mosia Schitului Segarcea, sa se mute aici. Impreuna cu localnicii, a infiintat un sat si s-a invoit cu locuitorii pentru a-i munci pamântul. In vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), pe la 1864, mosia lui Serdariu a fost luata si, cu ea, au fost improprietariti 86 de locuitori. Cu timpul, comuna s-a extins, ajungând sa numere la inceputul secolului al XX-lea cinci sate: Calopar, Dâlga, Salcuta, Panaghia si Bâzdâna, cu o populatie de 2.491 de locuitori. Astazi, doar patru sate au ramas in componenta comunei Calopar: Panaghia, Salcuta, Belcin si Bâzdâna. Asa cum apreciaza prof. Victoria Soare, directoarea Scolii din Panaghia, intr-un studiu inchinat asezarii, batrânii satului au avut un respect deosebit pentru „cuvântul dat“. Conform zicalei: „Pe unde iti iese cuvântul, iti iese sufletul“, aranjamentele matrimoniale, imprumuturile banesti sau orice alt fel de relatii nu se faceau cu acte, ci prin cuvântul dat. Casatoriile se faceau dupa lungi cercetari si cu „catatori“ de o parte si de alta. „Era cercetata cu precadere «partea sanatatii». Daca se descoperea ca cineva «a dosit ceva» (boala TBC sau epilepsie), logodna se strica chiar daca fus