Artistul plastic Dan Călin Butnaru poate fi găsit aproape zilnic în spaţiul sălii expoziţiei personale permanente pe care o deţine de ceva vreme la Sighişoara. În fiecare zi pragul expoziţiei este trecut de zeci de turişti, care impresionaţi de ceea ce văd, nu pleacă de acolo cu mâna goală. De la schiţe, la acuarele şi la gravuri, totul este pe gustul lor. Problemele apar atunci când ei nu înţeleg că unele tablouri nu sunt de vânzare. Un pictor aproape necunoscut în România, recunoscut în lumea largă datorită muncii lui.
Reporter: În expoziţia personală aveţi expuse lucrări din diferite "epoci de creaţie". Cum s-ar putea delimita ele?
Dan Calin Butnaru: Mă consider pictor de când aveam cinci sau şase ani, vârstă la care vecinii şi familia au devenit primii mei critici de artă care îmi admirau şi criticau operele, în special desenele cu şi despre cai. Abia mai târziu au apărut în viaţa mea dascălii. Dar până atunci, într-o demonstraţie de măiestrie a tăiat cu foarfeca bilanţul contabil al mamei, în cele mai reuşite capete de cai. După câteva nopţi de muncă continuă pentru refacerea datelor, a fost iertat.
Rep.: Aţi avut vreo perioadă de negare a artei ?
D.C.B.: Până pe la vârsta de şapte ani am pictat doar pe ascuns, cu un soi de jenă, pentru că mi se părea că pictura nu este o activitate demnă de un bărbat. Şi pentru ca nimeni să nu râdă de mine ţineam secretă această pasiune pentru artă. Mi se părea deplasat ca un băiat să picteze. Dar atunci am cunoscut un alt băiat mai mare, de nouă ani, care picta şi el. După ce am trecut de uimirea că şi alţii fac acelaşi lucru m-am echilibrat. A urmat şcoala, studiile universitare, iar pasiunea pentru această exprimare artistică s-a adâncit.
Rep.: Au trecut de atunci peste 20 de ani. A fost pictura o alegere potrivită?
D.C.B.: Am vândut foarte multă artă abstractă. Dar turiştii caută cel ma
