Radu Preda
Putine filme romanesti postrevolutionare au generat o asemenea diversitate de opinii asa cum a facut pelicula lui Mitulescu.
In general, lumea ori afla ca vreo cine stie ce diva se dezgoleste, si atunci dadea buluc la cinematograf, ori era atrasa de notorietatea regizorului si/sau actorilor si pleca injurand dupa vizionare, ori filmul era atat de prost promovat/prezentat, incat nu rezista pe ecrane mai mult de o saptamana.
Spre deosebire de acestea, „Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii“ a reusit sa adune, in timp-record, doua echipe relativ egale de fani si critici inversunati. Primii il ridica in slavi, in timp ce membrii celei de-a doua categorii il desfiinteaza. Era de asteptat, asadar, ca adevarul sa se plaseze undeva la mijloc.
De la inceput trebuie spus, si asta o trecem la „pacate“, ca filmul are nevoie, in buna traditie romaneasca, de manual de utilizare. Sau macar de un mic prospect din care sa rezulte cheia in care trebuie vizionat. In plina dezbatere publica despre condamnarea comunismului si deconspirarea colaboratorilor Securitatii, filmul pica oarecum prost.
Nu trebuie, asadar, sa ne asteptam ca el sa faca treaba comisiei conduse de Vladimir Tisma-neanu sau a CNSAS-ului. Un film, oricat de bun ar fi, nu poate acoperi, in doua ore, esenta umilintelor si nedreptatilor unei epoci care s-a intins de-a lungul a 45 de ani. Mitulescu ne-a avertizat, pe toate canalele posibile, ca filmul este facut din perspectiva sa, strict personala.
Este imposibil ca toti cei care au trait acele vremuri sa se regaseasca intre personaje. Ni se propune, asadar, o viziune personala asupra acelor vremuri, foarte personala, a unui copil. Si aici vine cel de-al doilea pacat capital. Regizorul a balansat, nepermis de mult, intre a face o constructie utopica - copiii care vor sa-l dea jos pe Ceausescu - si a „scrie“ o c
