Putini vor fi aceia care vor crede ca o randunica poate trai in captivitate. Si totusi, s-a intamplat.
Si s-a intamplat cu multi ani in urma, cand, tanara casatorita fiind, locuiam intr-o localitate situata la poalele masivului Hasmasul Mare. Casutele localnicilor se insiruiau de-o parte si de alta a Oltului, care aproape de izvoarele lui, fremata vesel pe prundisul argintiu.
Pe cerul albastru se profilau zimtuit piscurile Hasmasului. Privelistea era fara seaman de frumoasa. Primisem intr-un bloc vechi o singura camera, eram saracuti, dar fiind proaspat casatoriti, eram fericiti. In timpul liber, cutreieram muntii in lung si in lat, culegand ciuperci de tot felul, adunand flori (putine in zona aceea) si ascultand cantecul pasarelelor. Se apropia toamna, si randunelele sagetau vazduhul, ciripind vesele, hranindu-si puii si invatandu-i sa zboare. Le auzeam prin fereastra si de multe ori le urmaream cu placere. Intr-o zi, am vazut cum deodata un pui de randunica se loveste violent de o sarma intinsa intre bloc si un stalp de curent electric. Sarma a vibrat indelung, iar puiul s-a prabusit la pamant, cu aripioara franta, in niste tufe de boz.
Mi-am dat seama ca s-a ranit rau, si am coborat repede. L-am gasit incurcat in firele de iarba, inspaimantat, respirand agitat, cu cioculetul deschis si cu ochisorii mariti de groaza. L-am prins, dar el s-a zbatut, scotand tipete stridente, alarmandu-si parintii care au inceput sa zboare spre mine, trecand ca sagetile pe deasupra mea. L-am cercetat si, intr-adevar, o aripioara ii atarna fara vlaga. Nu stiam ce sa fac. Imi puneam o multime de intrebari: cum se repara o aripioara rupta, cu ce se poate hrani o randunica, stiind ca ele se hranesc cu insecte. Va reusi sa mai zboare? Totusi, n-am avut inima sa-l las acolo, in iarba, prada pisicilor, l-am luat in casa, i-am incropit cu chiu cu vai niste atele minuscul
