Discursurile lui Eugen Nicolăescu, mereu terne, ca o poveste pentru nişte pici, au acum în prim plan externalizarea unor secţii/clinici din spitale. Adică, noi, ministerul nu ne permitem să investim în aparatură performantă, aşa că să dăm secţiile unor investitori. Aceştia se angajează că investesc în dotări, că păstrează personalul şi că oferă servicii de calitate asiguraţilor. În schimb, primesc o sumă de la Casă, care reprezintă practic decontul serviciilor oferite pacienţilor.

Ca orice privatizare din România, vine diferenţa între teorie şi practică. După ce dializa a fost externalizată s-a lăsat liniştea. Şi, deşi era vorba despre un program pilot, nimeni nu s-a deranjat să îl monitorizeze până la capăt. Fără detalii, pe care le ştiţi deja din materialele apărute în publicaţiile noastre, clinica a fost dotată, a funcţionat, dar rezultatele nu le-a contabilizat nimeni. Aşa că, acum, încercând să pună în practică o lege care va avea nevoie probabil de doi ani de norme de aplicare, ministrul Nicolăescu forţează. Problema este că de data asta nu mai este vorba despre un teren virgin, astfel că, în caz de eşec să poată invoca pionieratul. Ei bine, e greu să accepţi, ca membru sau observator al sistemului sanitar, experimente noi, mereu vechi. În condiţiile în care nimeni nu pare dispus să înveţe din greşelile predecesorului. Aşa că, deşi este un bun purtător de cuvânt, dovada fiind chiar încrederea de care se bucură ani buni în Alianţă, Nicolăescu nu prea poate să convingă şi mediciniştii de utilitatea măsurilor adoptate în lanţ, la grămadă. O încercare de a doborî un record mondial la categoria “câte norme au nevoie legile mele”, îl pune pe ministrul Sănătăţii de prea multe ori în situaţia de a cădea în penibilul necunoştinţei de cauză. Aşa cum, la o conferinţă la Bucureşti a venit, a vorbit, a răspuns în doi peri unei întrebări şi a plecat la şedinţă de