Saptamana care tocmai a inceput ar fi trebuit sa creeze un prilej mai bun ca oricand sa vorbim despre viitor: se confirma la Bruxelles aderarea la termen, Bucurestiul devine gazda a unei manifestari diplomatice de amploare, are loc prima confruntare adevarata dintre fotbalul romanesc si cel european. Acum am putea sa vedem daca suntem sau nu capabili sa ne integram in normalitatea occidentala la care aspiram. Suntem noi insa pregatiti de aceasta confruntare? Vom intra la 1 ianuarie 2007 in UE, dar vom fi atunci gata sa trecem de la pretentiile unei tari in curs de dezvoltare la pretentiile unei tari care face parte din lumea dezvoltata?
Cand ne uitam la prioritatile clasei politice, avem tentatia de a spune nu. Disonanta dintre agenda publica si agenda politicianului a fost, de altfel, un refren la moda anul trecut. Care e motivul acestei disonante? S-a intamplat ceva cu partidele respective, doresc ele sa nu mai aiba suport popular, sa se indeparteze constient de electoratul de care depind? Evident ca nu. Asistam mai degraba la o inertie. Partidele continua sa fie concentrate pe obiective depasite, obiective care si-au consumat energia in primii 15 ani de tranzitie.
Teoretic, tranzitia despre care s-a vorbit 16 ani s-a incheiat. Scopul acestei tranzitii a fost unul clar si a avut doar tinte institutionale: sa schimbam regimul proprietatii (ca statul sa devina un actor secundar), sa facem o economie de piata functionala (cel putin formal, avem o astfel de institutie), sa cream o democratie politica (iarasi, formal, avem) si sa devenim parte a spatiului euro-atlantic (suntem membri NATO si, iata, devenim si membri UE). Obiectivele majore ale perioadei postrevolutionare au fost atinse. E timpul sa facem un pas in plus.
Conform unei teorii sustinute recent de sociologul Vladimir Pasti, clasa politica actuala se imparte in partide care vor sa contin
