Capitala e sub asediu. O asediaza presedintii francofoni ai unor tari din lumea intreaga. Mare bucurie pentru politicienii din administratie, mare bataie de cap si nervi pentru cetatenii de rand. Acestia, ca de obicei, nu conteaza. Disconfortul lor, intreruperea circulatiei pe rutele principale ale RATB, ocolurile imense pentru toate felurile de automobile cu consecintele lor, de asemenea, nu conteaza. In ochii strainilor sa iasa ei bine. Dar ce e, in fond, francofonia asta? Acum cativa ani, cand am incercat sa obtin o informatie de la ghiseul "Informations internationales" / "International informations" din marea gara de la Sofia n-am reusit. Nimeni nu vorbea franceza. Azi, Bulgaria e o tara francofona. Nu-i vorba ca nici in engleza n-am putut obtine alt raspuns decat ceva intre "niet" si "ne znam", plus ridicarea din umeri corespunzatoare. Candva, cu inca vreo 20 de ani inainte, pe la hoteluri, mai puteai scoate ceva de la ei daca intrebai in limba germana. Dar asta e o problema laterala. In centru sta deranjul imens al unui intreg oras de vreo doua milioane de oameni. Pentru ce? Pentru a primi cateva zeci de presedinti de state, dintre care cativa, destui, dictatori sangerosi din Asia si Africa. Nepasarea administratorilor Romaniei fata de aceste aspecte "colaterale" este inca un simptom al unei boli mai vechi, prea bine cunoscuta noua: nepasarea fata de cei care i-au ales. O sa ma intrebati: dar cum altfel sa fi primit Bucurestiul atata floare a sefilor de stat, decat reducand posibilitatile de deplasare ale cetateanului, in paranteza fie spus, mai degraba anglofon? Odata, demult, prin 1992 sau chiar mai devreme, l-am vazut chiar pe marele Ion Iliescu oprit la un stop, la intrarea in Piata Romana. Ce-ar fi fost daca toate aceste delegatii, in multe cazuri ilustre numai cu numele, s-ar fi oprit pe la stopuri, asteptand sa treaca cine era inaintea lor? Ce-ar fi