In iarna lui 1997, un rebusist batran mi-a vandut un pont in felul vicios camaraderesc in care se ajuta puscariasii, cand unul din ei e lasat la vatra, ca sa se apuce din nou de furat: ma admira mult un gestionar de la abatorul din Titu. In iarna lui 1997, un rebusist batran mi-a vandut un pont in felul vicios camaraderesc in care se ajuta puscariasii, cand unul din ei e lasat la vatra, ca sa se apuce din nou de furat: ma admira mult un gestionar de la abatorul din Titu.
Pe moment am avut o problema de constiinta. La vremea aceea, problemele de constiinta, mai ales cand era vorba de procurat carne, branza si cafea, durau mai putin decat un orgasm si nu erau urmate niciodata de recursuri melancolice. O ora mai tarziu ma gaseam in drum spre Titu, desi stiam ca savarseam pacatul de uzurpare a calitatii, in sensul ca gestionarul ma admira pentru ceva ce precis nu eram. Ca si Haöek, care a lucrat ani buni la o revista ce se chema Lumea animalelor, desi nimic nu-l lega de subiect, ma ascundeam in redactia cunoscutei publicatii de cuvinte incrucisate, fara sa fi compus sau sa fi dezlegat vreodata un careu. Dar imi era foame, familiei mele ii era foame, tarii intregi ii era foame si, fiindca foamea bate rusinea, asa cum in armata functia bate gradul, ma indreptam spre abatorul din Titu atras de mirajul unor oase afumate.
Gestionarul fusese fara echivoc in modul acela suprarealist in care se purtau discutiile despre carne, branza si cafea in 1987: "Sa vina domnul Tudor incoace si o sa-i dam din oasele noastre afumate". Astazi, invitatia suna lugubru, dar pe atunci suna nu doar imbietor, ci si exclusivist. Niste oase "de folosinta interna", numai pentru muncitorii abatorului, pastrau, in mod logic, mai mult parfum si zat de carne decat oasele razuite si suprarazuite din comert. Cei care se grabeau sa sanctioneze slabiciuinile de acum doua decenii ale parinti