De cate ori imi este greu in Romania si as pleca unde vad cu ochii, ma gandesc la sentimentul acela, ca as putea sa fiu al nimanui, ca as putea sa fiu de niciunde, ca as putea sa fiu nicaieri. Si atunci aproape fara sa vreau devin mai patriot, iar dorul de duca se mai risipeste. Cand am plecat prima data din Romania cu masina, am facut un drum lung si obositor, un drum de mii de kilometri. Sigur, oboseala am capatat-o dupa ce am parcurs cateva sute de kilometri acasa, asa incat la iesirea din tara eram deja varza. La asta s-a mai adaugat teama de nou si, cum se putea altfel, lipsa "gps-ului". Cum-necum am ajuns la Viena, epuizat psihic, fizic si rutieristic vorbind, gata sa ma intind si sa adorm pe scarile hotelului. Ca sa nu mai spun ca inainte de Budapesta mai aveam putin si ma intorceam acasa de atata strainatate, de-atatea indicatoare si kilometri de autostrada. Ma simteam in nesiguranta si as fi dat orice ca sa inchid ochii si sa ma trezesc pe dulcele pamant al patriei. De frica, imi era dor de Romania! Si poate ca as fi supravietuit si acestei incercari, mergeam inainte si nu ma opream, daca la un moment dat n-as fi facut din greseala la stanga sau la dreapta, nu mai tin minte, spre Klagenfurt. Iesisem de pe autostrada fara sa vreau si dintr-o data pentru mine se terminase totul: drumul, calatoria, lumea! Nu mai stiam unde ma aflu, nu mai stiam sa citesc nici un indicator, nu mai stiam pe unde s-o iau. Aveam sentimentul acela pe care il simti atunci cand crezi ca pentru tine totul s-a sfarsit, ca nu mai e nimic de facut, ca esti cu totul pierdut. Asadar, iesirea mea de pe autostrada a semanat cu o prabusire in gol. Ma simteam nicaieri si al nimanui!
Cine m-o fi pus pe mine sa plec de-acasa? Mi se facuse dor de mama. Doar ea putea sa ma mai inteleaga si sa-mi aline disperarea. Sigur, dupa momentele de deruta totala am revenit cat ai zice peste pe aut
