La primul meu roman, scris trudnic si cu sentimentul ca e un lucru destept, editura a facut atatea observatii si m-a obligat la atatea taieturi si completari, incat numai un naiv putea sa creada ca, operandu-le, volumul mergea la tipar.

Am luat manuscrisul negru de insemnarile puchinoase ale redactorului, un ins in felul lui binevoitor, dar marginit si mai zelos decat un cenzor, si l-am azvarlit in primul cos de gunoi. Imi era sila de mine, de lumea in care ma nascusem si de tot ce avea sa urmeze. Locuiam in cartierul Balta Alba si, pana la jumatatea drumului spre casa, n-am constientizat toate consecintele momentului de furie care ma impinsese sa ma lepad de munca mea de trei ani. Nu aveam un al doilea exemplar, deoarece scrisesem cartea direct la masina. Brusc, m-a cuprins panica, in acelasi chip in care ma coplesise si furia. Am schimbat autobuzul intr-un soi de transa, sperand sa nu se fi golit cosul de gunoi in care abandonasem pachetul cu cele cateva sute de file dactilografiate, iar cand, prin jocul sortii, l-a gasit tot acolo unde il surghiunisem, am simtit, pentru intaia oara, ca fericirea nu e doar un cuvant. N-aveam nici un motiv sa ma socotesc un invingator, aveam toate motivele sa ma consider un refuzat, totusi eram fericit. Pricina aveam s-o aflu cateva zile mai tarziu, dupa ce i-am dat unei dactilografe sa-mi bata trei copii dupa manuscrisul ingalat de mana editorilor. "Doamna - i-am zis - nu tineti cont de mazgalelile dobitocilor alora. Copiati doar textul meu, cel dintai si neprihanit. Si, cu Dumnezeu inainte!"

Expresia "cu Dumnezeu inainte!" voia sa insemne ca intentionam sa-i inapoiez editurii cartea fara nici una dintre interventiile bigote ale politrucilor ei, ceea ce de altfel am si facut. "Vezi, maestre - mi-a zis ironic, dar nitel complice redactorul, ca si cum nu-l mai avea in fata lui pe recalcitrantul de la primele convorbiri, c