- Editorial - nr. 190 / 27 Septembrie, 2006 Singura cale de mantuire, spune Cioran, in Silogismele amaraciunii, ar fi imitarea tacerii. Dar limbutia noastra e prenatala. Neam de flecari, de spermatozoizi guralivi, suntem in mod chimic legati de cuvant". Sa fi intuit Cioran atat de bine cum stam cu "sentimentul romanesc al fiintei?". Chiar suntem neam de flecari? Daca e sa ma gandesc la ceea ce s-a intamplat dupa decembrie 1989, dupa cat de flecari am inceput sa fim, inclin sa-i dau dreptate lui Cioran. Dar ca sa aiba noima flecareala, trebuie sa existe nu doar flecari, ci si "ascultatori", "gura casca", cei inarmati cu rabdare sau chiar care au placerea ascultatului fara masura, pe orice tema, despre verzi si uscate. Peste noapte, au aparut dezbaterile lungi si furtunoase, gazduite la inceput de "prima televiziune din viata noastra" (ajunsa semicentenara!), ca apoi, incet, incet, flecareala sa ocupe fiecare televiziune nou aparuta. E adevarat, flecareala e cea mai ieftina productie de televiziune. Se cheama doi-trei indivizi, se da o tema si se discuta... despre orice, mai ales cand moderatorul scapa fraiele din maini, ceasuri in sir. Chiar daca se incheie o emisiune de flecareala, dupa o pauza de publicitate, incepe o alta, cu alti flecari, pentru aceiasi gura casca ramasi lipiti cu glue de "sticla" televizorului. Flecareala, asadar, este cea mai populara la televiziuni. Fiindca trebuie si sa-l vezi pe cel care vorbeste, sa-i vezi "fata", sa simti ca esti si tu parte a flecarelii. Si sunt destule televiziuni care au grija de complicitatea telespectatorilor si cultiva emisiunile interactive, astfel ca si flecarii de acasa, din fata televizoarelor, sa aiba un cuvant de spus. Ce e tragi-comic e ca multi flecari (genericul pentru politicieni, analisti politici, vox populi...) emit sentinte, judecati de valoare cu "morga de instanta suprema. Fiecare se crede detinatorul