Anglofonii, cind e sa fie malitiosi, le iese bine. Alaltaieri trageam fara sa vreau cu urechea si - ce auzeam? - auzeam un englez spunind ca francofonia e o buna ocazie pentru Franta de a-si pansa orgoliile intilnindu-se cu unele dintre fostele sale colonii. Vai, ce rautate! - mi-am spus eu imediat.
Unde pui ca francofonia ca atare e plecata din capetele unor lideri afro-asiatici, in epoca de destindere si de mari sperante de la finele anilor ’60. Si unde mai pui ca noi, romanii, eram francofoni cu mult inainte de aparitia (in martie 1970 a) Organizatiei Internationale a Francofoniei.
Acum peste doua secole, limba franceza a intrat la noi nu dinspre Vest (cum ai crede), ci dintre Est, odata cu ofiterii rusi parfumati cu colonie (= apa de K?ln), vorbitori de pasareasca (= limba de la Paris) si curtenitori care, in drumul lor spre cornul Imperiului Otoman, mai puneau in trecere ceva coarne boierilor nostri moldoveni.
Si uite-asa, prin alcovuri, scrisorele, amantlicuri si carti cu dedicatie a patruns la noi franceza. Si nimeni n-a mai putut-o scoate.
Nu ca n-ar fi incercat. In august 1948, patronind o reforma a invatamintului de pomina, Gheorghiu-Dej & Leonte Rautu (ultimul, ipocrit si cinic, citea frantuzeste bine!) au decis s-o mai termine cu limba lui Voltaire - ocazie cu care au impus limba lui Jdanov ca obligatorie in scoli. Pe undeva, era logic.
Fostii ofiteri taristii ce adastasera la Iasi cu-o suta si mai bine de ani inainte erau de mult oale si ulcele. Ceva asemanator se pregateau sa devina si urmasii lor - mai ales cei care, tocmai pe baza inrudirii, taiau lemne prin Gulagul siberian.
Din 1948 si pina pe la sfirsitul anilor ’50 cea mai simpla cale - pentru un roman - de a ajunge si el in Gulagul national in calitate de cosmopolit era sa citeasca volume frantuzesti si sa se si laude cu asta
