Povestaşul era una dintre cele mai respectate instituţii din bătrîni. El umbla din sat în sat, ducînd veştile şi poveştile, informînd, amuzînd şi educînd... Ia staţi! Păi aiestea sînt funcţiile jurnalismului, nu? Ceea ce face din povestaşul nostru prototipul reporterului freelance. Un culegător (cultivator? vînător?) de informaţii, aflat în slujba comunităţii şi satisfăcîndu-i acesteia nevoia de a şti (căci dreptul a venit cu mult mai tîrziu, atribut al democraţiilor moderne). Dincolo de funcţia sa utilitară, de colportor de news for use - veşti de la cumătrul de peste deal, de la fetele măritate în alte sate, despre preţurile din tîrg şi cancanurile mondene ale eventualei curţi nobiliare -, povestaşul primordial disemina şi consolida mituri, credinţe comune şi cuvinte aşijderea. Povestea era mediul său de comunicare în masă.

Ani buni mai tîrziu, locul poveştii ambulante a fost luat de către ceea ce numim azi, cu un cuvînt oarecum tehnic în sonoritate, reportaj. Ne învaţă cărţile de jurnalism că "reportajul este o felie de viaţă" - adică un material de mari dimensiuni, care radiografiază un personaj, un loc sau un fenomen. E un material cu detalii "vii", cu elemente de culoare, narativ (sau descriptiv, după caz), care cere imersarea reporterului (şi prin el, a consumatorului de presă) în respectiva felie de viaţă.

Şi-a cunoscut perioada de glorie în anii de succes ai "ziarului pe hîrtie", cînd genul se numea, cu pompă şi panaş, grand reportage. Un grand care obligă. Era un soi de giuvaer al coroanei şi genul era atît de aproape de artă încît era tratat cu respectul datorat artiştilor, cules în volume şi studiat la şcoală, la orele de literatură (ceea ce pe nedrept mi l-a facut antipatic pe Geo Bogza - şi îmi fac acum publică mea culpa). A pătruns în televiziune cu acelaşi aplomb, la vremea în care oamenii acestei lumi erau mai puţin mobili şi călător