Intelighentia romaneasca a primilor ani de dupa decembrie ’89 a fost lipsita de pragmatism si prea putin dispusa la compromisuri benigne si negocieri „diplomatice“. Orgoliile doctrinare ale unor intelectuali de atunci au fost si ele prea mari si sansa unei reale opozitii – care sa antreneze atit partidele esichierului anticomunist, cit si structurile radicalizate ale societatii civile –, articulate pe principii politice si sociale comune, consecvente, indiscutabile, s-a irosit. Istoria CDR-ului e prea bine cunoscuta. Caderea catastrofala a PNT-CD-ului, dupa perioada de guvernare a „fortelor binelui“, e un alt exemplu edificator.
- Primenirea morala n-a fost o prioritate de principiu
Culmea e ca, nici macar in interiorul acestui spatiu, primenirea morala n-a fost o prioritate de principiu (si abia acum incepem sa banuim de ce). Asa incit a vorbi astazi despre infiltrarile si malversatiunile fostei Securitati sau ale SRI-ului e inutil. Eventualitatea acestor actiuni diversioniste, pe dedesubt, era de la sine inteleasa. Politica nu e o joaca de copii si toti oamenii „bine intentionati“ intrati in politica ar fi trebuit sa stie exact ca jocurile oamenilor mari cad uneori in infruntari la limita oricaror asteptari, punctate matematic de lovituri sub centura. insa de unde atita stiinta strategica si pregatire profilactica la niste oameni cu carte, traiti prin birouri, prin biblioteci si scoli, prin baracile santierelor (cum sint o parte dintre politicienii de azi, la origine ingineri), in redactiile unor ziare si reviste sau in conditii de domiciliu semifortat?
De altfel, s-a si vazut imediat ca destui intelectuali din opozitie, deveniti deputati sau senatori, n-aveau ce sa caute in Parlament. Prezenta lor s-a topit in anonimat, chiar daca la nivelul studiilor de caz unii dintre acestia si-au imbogatit experienta teoretica si si-au exersat
