Am ţinut un timp o listă a oraşelor cu cei mai smintiţi taximetrişti. Rio de Janeiro a rămas în fruntea topului cel mai mult. Nu aveam decît a rosti "taxi în Rio" şi gustul acela amar al groazei mi se suia în beregată, aşa cum păţeam cînd maşina se hurduca în jos pe Corcovado, în volute spiralate ocolind vehicule în mişcare, structuri staţionare şi cîrduri de pietoni fragili. Singurele drumuri mai direct conectate cu Raiul decît cele din Rio sînt, probabil, cele din Martinica, unde fiecare curbă este marcată de troiţele ridicate în memoria celor care au murit acolo în ultimele ore. Puternicele credinţe păgîne ale celor din Martinica, precum şi cele ale brazilienilor sînt singurul lucru care îi împiedică pe locuitori să paralizeze. Scăderea puterii credinţei ar fi o modalitate excelentă de a reduce numărul victimelor accidentelor de circulaţie. În Martinica nu m-am plimbat cu taxiul. Dacă aş fi făcut-o, nu m-aş afla acum aici, să continui cu lista asta.

Vă relatez azi din ceea ce pare să devină noul lider: Bucureşti, România. La prima vedere, străzile Bucureştiului nu par atît de mortale pe cît sînt. Construite pentru căruţe şi birje în secolul trecut, sînt înguste, dar nu imposibil de. Pe timpul îngheţaţilor seculi ai comunismului, străzile astea şi-au făcut treaba cum trebuie pentru că maşini nu erau cine ştie cîte. Odată cu venirea capitalismului, maşinile s-au înmulţit de trei ori mai repede ca oamenii. Bucureştiul, aflat acum în al treilea plan cincinal de construcţie a capitalismului, este un imens loc de parcare prin care se scurg, precum mercurul în filoanele de cărbune, taxiuri juruite distrugerii. O metaforă cam preţioasă, ştiu, dar am informaţii la prima mînă. Şoferii diferitelor tărăboanţe cu acte, care bîntuie Bucureştiul, sînt o castă gureşă. Asemenea taximetriştilor din întreaga lume, ei beneficiază de luxul de a-şi revărsa asupra călătorilor