Reportajul ne lipseşte tuturor - şi ziarişti, şi cititori -, în presa românească. Şi totuşi, nu e clar ce s-ar întîmpla dacă cei cîţiva redactori-şefi teferi la cap care există în Bucureşti ar începe, brusc, să ne ceară nouă, ziariştilor, să scriem poveşti lungi cu întîmplări atipice şi oameni interesanţi. Publicaţiile ca Flacăra, care promovează, încă de la primele numere, genul, au vîndut în ani de zile cam cît vinde Libertatea la Constanţa şi Cluj într-o zi.

Nu trebuie să ne mirăm, deoarece în presa românească nu există consens în privinţa a ceea ce înseamnă "reportaj". Iar asta se poate vedea într-un scurt şi incomplet istoric.

Ce-a fost întîi

În primii ani de după 1990, reportajul se făcea în secţia de "Social", care era şi este oarecum o invenţie românească. Consta, de regulă, în descrieri mizerabil-exotice şi naraţiuni care arătau cît de rău era la noi şi că nu avem nici o şansă să ieşim din starea asta. Sau, în argoul cinic al profesiei: "Babe violate" şi "Mortul şi mireasa". "Reportajul" era visul oricărui "boschetar" (ziarist de crime şi violuri) care, din cînd în cînd, îşi putea etala ezitările gramaticale pe mai mult de un sfert de pagină. Asta, dacă baba violată se mărita cu nepotul de soră sau mortul învia.

Oricum, pe vremea aceea nu se publicau "ştiri" şi "reportaje", "editoriale" şi "analize". Presa se făcea cu "materiale" şi "articole", care însemnau nişte paleşti de vreo trei pagini de "manuscris". Aşa se chema dactilograma, fiindcă uneori doamna Mimi, dactilografa ei, a dactilogramei, era cuprinsă de inspiraţie divină şi începea să bată nu cu degetele de la picioare, ci cu cele de la mîini. Cum se ştie, în iunie 1992, Ion Cristoiu a terminat cu "materialele" şi a cerut de la "boschetari" relatări scurte, de două paragrafe. El a păstrat însă ceva din optica reportajului în ziarul pe care l-a făcut, revoluţionarul şi scan