Piaţa vechiului sat înghiţit de Bucureşti, cu crucea ei de piatră din colţul străzii, s-a transformat recent într-un mic parc cu zece bănci şi zece coşuri de gunoi. Plimb cîinele şi dau să trec prin părculeţ. O voce din vecini mă avertizează: Nu-i pentru cîini! Omuâ stă pe un scăunel în faţa porţii. Îl aud bombănind mai departe printre dinţi şi seminţe: Firâaţi ai dracului cu potăile voastre cu tot! De atunci mă pîndeşte de fiecare dată şi se uită cu mînie după mine cînd fac cale întoarsă, ocolind micuţul parc. Nu are ceva anume cu mine, cîinii de rasă, cu proprietar şi îngrijiţi, sînt cei care îl scot din sărite. Pe maidanezii oropsiţi ai sorţii, care se împerechează pe apucate printre băncile părculeţului, îi hrăneşte şi îi apără.
Se ascute lupta de clasă!... - mă gîndesc în sinea mea şi îl trag pe Bigy înapoi în curtea noastră cu ziduri înalte.
Zilele trecute, în timp ce tatonam străzile părăsite pe moment de maidanezi, dintr-o curte a ţîşnit un Rotweiler şi s-a înfipt direct în blana lui Bigy. Din fericire nu a apucat să-l omoare. Simt însă că eu l-aş fi omorît pe el fără remuşcări. Apoi îmi dau seama că nu are nici o vină, că asta e menirea lui şi că pentru a-şi arăta colţii l-au cumpărat şi îl cresc stăpînii săi. Born to kill - îmi şopteşte, jumate ironic, jumate trist, un vecin. Ce sentiment plăcut de putere trebuie să ai dacă poţi să te plimbi pe stradă cu un killer personal în lesă!...
L-am trezit din somn. Sare speriat într-o parte şi începe să latre neconvingător. Eu sar în partea opusă. E mare, dar costeliv şi jigărit. E derutat, nu ştie ce să facă, să mă muşte sau să fugă. Îl privesc drept în ochi: oare cui i-o fi mai frică dintre noi doi? Mă priveşte la rîndul lui şi parcă are o revelaţie: se întoarce cu spatele, se face covrig şi se culcă la loc pe un pat de frunze căzute lîngă bordură.
- Nu-i place!... - mă aflu şi eu
