- pentru o singură lună -

În ultima vreme sînt întrebat din toate părţile cum îmi dau seama că un artist va confirma, sau dacă pot face ceea ce englezii numesc educated guess. Ei bine, răspunsul meu este acesta: cei care vor confirma sînt cei informaţi de ce se petrece în jurul lor în arta timpului, cei care au obsesia artei de dimineaţa pînă seara, care sînt dispuşi să sacrifice comoditatea, pîinea, matrimoniul pentru ce fac şi privesc fiecare expoziţie ca încă un pas... înainte, fireşte. Şi talentul contează, însă de la el se porneşte.

Lanţurile lui Gili

Gili Mocanu este unul dintre aceşti artişti. Trebuie să mărturisesc că la început totul a fost foarte ermetic pentru mine. N-am sesizat miza imediat. Şi presupun că orice privitor, care nu a stat de vorbă cu Gili, nu poate să "recompună dinozaurul" dintr-o ochire. Prima expoziţie pe care am văzut-o a fost "Fără inspiraţie" din 2003 de la Clubul Prometheus. Reţin foarte bine apusurile... sau răsăriturile în alb şi negru care mi s-au părut sumbre şi pictate în manieră idiotică. Numai că tocmai în incertitudinea apus / răsărit se juca totul. Alegerea alb/negru nu era rod al hazardului. Gili a vrut să picteze răsăritul/apusul "cel mai generic cu putinţă". Aici e toată cheia proiectului lui. Acum cîteva luni îmi mărturisea că nici nu mai vrea să retuşeze lucrări mai vechi ce aveau mici zgîrieturi. "Nu contează... asta e viaţa lor, au şi ele accidente ca şi noi, şi, de altfel... ce contează tehnica, ea nu mai impresionează pe nimeni... întrebarea e: ai prins ideea?". Lucrările lui Gili sînt produse postconceptuale în care ideea impune o anumită reducţie a formei. Desenele sînt sintetice, pictura ajunge de multe ori să arate a desen tehnic sau a grafism primitiv. În "Mit technik" de la galeria H’art, Gili mai ridică un nivel al edificiului proiectului personal. În aceeaşi logică, el reduce limbajul