In fiecare toamna, o entuziasta omenime melomana isi indreapta gindurile si bunele sentimente, dezinhibate de concedii, amoruri estivale si admiteri filiale, zugraveli si amenajari de tot felul, pentru a se sustrage contingentului si a se darui muzicii. Si unde s-ar gasi mai lesne aceste oportunitati decit in salile de concert. Atitea cite sint, acelea catre care ne vom indrepta pasii, orice si oricite mizerii ne-ar oferi rasucelile cotidianului. Ca sa mai visam putin, sa ne bucuram de ce poate fi mai abstract si sublim deopotriva pe aceasta lume – marea muzica.

Cum Ateneul Roman este cel mai impozant „Templu al Muzicii Romanesti“, cum ii placea regretatului si neobositului animator al muzicii Iosif Sava sa-l denumeasca, prin unicul sau stil inalt-oracular, sa-i dedicam Ateneului, acum, la inceput de stagiune, mai mult decit un simplu comentariu. Cine isi mai aduce aminte azi ca la 26 octombrie 1886 – tot ne plac noua cifrele rotunde, deci acum 120 de ani –, s-a pus piatra de temelie a Palatului Ateneului. Care, poate se stie mai putin astazi, urma sa fie o prezenta fizica de prim ordin in configuratia unui oras, nu oarecare, ci chiar capitala Regatului Romaniei. Povestea a ceea ce numim azi, cu drag si emotie, Ateneul Roman, este mult mai lunga. Caci ea acopera entuziasme culturale si educative, initiative cetatenesti si energii civice puse in slujba „Tarei si Neamului“ pentru ca „populatiunea Romaniei a dobindi deprinderi ale adevarurilor si frumosului prin elevatiune si demnitate“. Suna frumos si inaltator, precum discursurile oficiale din aceste zile de la sommet-ul Francofoniei. La primele forme de organizare ale „Societatii pentru invatatura poporului roman“ au contribuit V.A. Urechia, August Treboniu Laurian, Papiu Ilarian si, nu in ultimul rind, C. Esarcu, de numele caruia se leaga indisolubil cladirea frumoasa si faimoasa a Ateneului Roman de a