Anul trecut, Pascal Bruckner s-a retras temporar din zona umeda a ideilor erogene unde si-a cladit reputatia si si-a ridicat audienta, ca sa performeze eseistic in cea generalista. Rezultatul, numit Euforia perpetua, se invartea nervos si cu succes de public in jurul unui sindrom contemporan rezumabil in acesti termeni: "Suntem cea dintai societate din istorie care ii face pe oameni nefericiti pentru ca nu sunt fericiti". Altfel spus, din pricina faptului ca am facut din fericire un ideal absolut (sau ca traim cu nezdruncinata convingere ca fericirea este o obligatie sau, in fine, ca, in clipa cand am abandonat credinta in viata de dincolo, am ajuns sa dorim raiul pe pamant), ne-am condamnat la nefericire. Dupa ce a dezosat toate ideile conexe si a decartat toate efectele acestei drame, cu o escala conclusiva care i-a dat prilejul sa-si interpreteze aria favorita ("O dorinta insatiabila face ca voluptatea sa fie de neatins"), Bruckner trece anul acesta de la tirania fericirii obligatorii la Tirania penitentei, volum care, chiar sub acest titlu, va aparea la Grasset, pe 3 octombrie si care, inainte de lansarea oficiala, si-a inceput campania de promovare, lasand sa-i scape in presa ideile principale (vezi, bunaoara L'Express din 21 septembrie, care, "? la une", titreaza pornind la volumul lui P.B.: "Trebuie sa ne fie rusine ca suntem francezi?"), iscand deja o dezbatere si constituind tabere de aprinsa controversa.

Momentul era, de altfel, cat se poate de potrivit: corul autoincriminarii nationale isi deruleaza dureros de dulce (precum cel al sclavilor din Nabucco), chiar in aceste clipe, acutele flagelante. In cinematografele franceze ruleaza filmul Indig?nes, in regia lui Rachid Bouchareb, care arata spre obrazul gros al Republicii, mustrand-o ca si-a sacrificat trupele coloniale, dupa care le-a dat uitarii, Napoleon este acuzat de genocid, precum si de fa