Pentru generaţia mea, Ilie Constantin este un poet apărut după 1989. Chiar dacă, până în anul emigrării sale în Franţa, 1973, publicase câteva volume de versuri şi era considerat în viaţa literară românească cel mai de temut rival al lui Nichita Stănescu în ale poeziei (şi oricine citeşte astăzi versurile scrise de tânărul poet în anii '60-'70 observă lesne că afirmaţia nu este lipsită de acoperire), numele lui Ilie Constantin nu îmi spunea nimic în momentul căderii regimului comunist. Până la un punct lucrurile sunt de înţeles. În anul 1973 abia intram în ciclul gimnazial şi preocupările mele erau cu totul altele decât redescoperirea esteticului de către poeţii generaţiei '60. Au urmat însă liceul, facultatea, primele cronici literare şi mă mir că nimeni în toţi acei ani nu mi-a vorbit despre acest poet aflat la index, aşa cum mi se vorbise de Cioran, Eliade, Ionesco, de Vintilă Horia, George Uscătescu, Alexandru Ciorănescu, Dumitru }epeneag, Paul Goma, Nicolae Balotă, Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu sau Dorin Tudoran. Numele acestora circulau destul de dezinvolt în ţară, chiar dacă textele lor nu erau prea uşor de găsit. Poate că şi discreţia lui Ilie Constantin (ajuns în Franţa, nu a jucat cartea disidenţei, nu a făcut apeluri la postul de radio "Europa Liberă" şi nici nu a condamnat regimul Ceauşescu în marile cotidiane occidentale, nu a stârnit nici un fel de scandal în jurul persoanei sale) a dus la foarte rapida sa uitare în ţară. Nici un alt scriitor de o valoare comparabilă, pus la index de autorităţile comuniste, nu pare să fi fost abandonat cu atâta voluptate de lumea literară românească. şi, pentru că după 1990 s-a vorbit mult despre revizuiri şi despre reconfigurarea canonului literar românesc, cu siguranţă, locul lui Ilie Constantin în tabloul literaturii postbelice trebuie regândit.

Lirica lui Ilie Constantin este una de maxima delicat