Duminic a,17 septembrie, eram de doua zile pe drum. Nu veneam inot din Bengal, ci cu avionul de la Londra. De unde lesne ajungi sainnoptezi in Germania daca destinatia ta era Romania, intrucat controalele londoneze la strugurelul de buze, la pudra de subratsi siropul Paracetamol se prelungesc cu multe ore dupa cea a escalei. Ceea ce nu inseamna totusi ca vreun organ competent arunca o privire asupra fotografiei de pe pasaport, inainte ca posesorul acestuia sa fi calcat intr-o zona care se anunta prin Welcome to Frankfurt. Eram nedormit asi ametita de intorsatura pe care o poate lua o simpla calatorie intre doua capitale europene, cand l-am vazut. Il Corriere della Sera in mainile unui domn: "Addio Oriana". Mi s-a taiat respi ratia. Ce am simtit atunci? O mana de gheata strangandu-miinima. Groaza. Singuratate. Peste c ateva minute plangeam cu sughituri peste paginile aceluiasi ziar. Trecusem peste titluri ca Musulmanii protesteazain toata lumea: bisericile in flacari cu infrigurare, cautand un semn caintelesesem gresit. Vestea cea hada era insa neclintita: Oriana Fallaci avea sa coboare in pamant in chiar acea zi, intr-un sicriu alb - precum copiii -, potrivit dorintei ei. Drept omagiu, Il Corriere publica, intr-un supliment special, primul capitol al fiecareia dintre cele paisprezece carti ale sale. Pe 15 septembrie, Oriana nu a mai putut tine piept printre noi strainului, asa cum singuraisi botezase cancerul cu care de zece ani impartea salasin propriul trup. Ca a fost o scriitoare de exceptie, daca nu stim, citim si vedem, iar daca nu ne pricepem ori nu credem, ne-o marturisesc premiile - Bancarella, in 1971, pentru Nimic, si asa fie; Viareggio, in 1979, pentru Un barbat si Prix Antibes, in 1993, pentru Insciallah. Ca a fost o jurnalista ca nimeni alta, daca iarasi doua premii Sf. Vincent ne arata prea putin, ne spune lumea de toate felurile, de la Franco Zeffirell