Ideea dupa care fotbalul romanesc e strapuns de o criza taioasa pare credibilasi e falsa. Fotbalul romanesc e alcatuit din personalul direct (jucatori, antrenori, conducatori de cluburi, arbitri) si camera de ecou public (spectatori, suporteri profesionisti, presa). Ciocnirile din jurul meciului Dinamo-Steaua au creat impresia ca piesele componente ale sistemului sunt in conflict, ca au ceva grav de impartit si ca risca sa cada sub rotile unei concurente pe care au impins-o pana la capat. Razboiul cluburilor ar fi, in aceasta interpretare, reflectarea unui capitalism barbar, de inceput de lume (democratica). Un regim de lucru feroce, dar, tocmai prin asta, natural, ca orice darwinism social. Nu e nimic real in aceasta schema banala care iese in aut, dupa un drum scurt. Dimpotriva, toata lumea se simte cat se poate de bine, in mijlocul acestui razboi care e mai mult o forma de comunicare adversa, dar ferma. Sistemul tureaza la randament maxim si isi fructifica potentialul. Echilibrul e deplin. Violenta nu infirma, ci confirma. Nimeni nu e in conflict serios si nimeni nu vrea sa duca fotbalul romanesc in altaparte decat acolo unde a mai fost. Regulile de adancime ale noului fotbal romanesc sunt cu totul altele decat isi inchipuie criticii de linie ai coruptiei si ai gramaticii infernale la care lucreaza prin ziare si pe la televiziuni Becali si Dragomir. Toate conduc la concluzia ca noul fotbal romanesc nu exista. Daca s-a schimbat ceva, atunci e vorba de reducerea interdictiilor. In schimb, reflexele si mecanismele vechi au un camp de manifestare infinit mai larg. Confuzia vine din iluzia optica. Un film proiectat pe un ecran cat Casa Poporului nu e diferit de acelasi film proiectat pe un cearsaf de un metru patrat. Amnezie locala Primul indiciu e absenta fotbalului in disputele interne si reaparitia lui, rara dar certa, in partidele externe. Steaua a facut un meci de