Cu paşi înceţi se apropie cel ce scade.

Cerul şi pământul alcătuiesc un torent

în care se zbat lovindu-i gambele

Animale marine încă nenumite.

"Sunt îngerul şi-ţi port limba

între dinţi de apă şi foc, dincolo de aici

Unde nu mai poţi să fii,

Căci ai împlinit scriptura".

îi spune torentul smulgându-i cuvintele

Din care îi rămân câteva pe buze

Ca nişte spermatozoizi învestind lumina.

*

Nu ştiu dacă sunt corp şi viaţă,

Fără ele în ele curg, dorinţă şi cunoaştere.

Merg spre infinit şi infinitul

E ceea ce-mi rămâne să mai fac.

Sunt pâinea cea de toate zilele

Dar şi umbra ce stăruie din ea

Prin faptul că văzând-o am creat-o

Pâine şi umbră, adică nevăzutul

Făcut materie s-a întors în nevăzut.

*

Câtă singurătate, dar câte flori

Peste pământl meu s-au adunat în cor

Şi li se aud vocile până departe

în cer şi în moarte,

în luntrea ce le duce pe fluviul negru

Sau pe cel alb

Către locul de odihnă de o clipă,

Căci nu există veşnicie în repaus,

Numai zbuciumul preaiubit de stăpânii azurului

Cunoaşte calmul fără sfârşit

în câte un om vânat de către toţi ceilalţi

Pentru că a uitat că trăieşte în carne.

Rară e această prezenţă printre oameni

Şi făcută pentru a fi repede uitată.

*

Acesta e locul în care nu am vrut să fim

Sau prea mult să fim,

Când trebuia, fără altă dorinţă

Decât aceea de a ne fi iubit,

De a domni domnind peste noi.

Aşa am fi chemat stelele

Tuturor celor vii, tuturor celor morţi

Să vină la nunta noastră

Fără să se deosebească,

Aceeaşi naştere din aceeaşi naştere.

Cum să ne întoarcem