Teatrul lui Matei Vişniec este unul al neliniştilor devenite obsesie; lumea sa, una a interogaţiilor care explorează în revoltă, umanitarism, melancolie. Nu are importanţă că cele trei piese care alcătuiesc ultimul său volum (Omul cu o singură aripă, Editura Paralela 45, 2006) nu sînt, o spune autorul însuşi, printre preferatele sale. Ele exprimă prea bine scepticismul unui spirit care trăieşte cu nostalgia generozităţii şi a armoniei.

Construite în coşmaresc, oniric, suprareal - şi această abandonare a realismului se datorează nevoii dramaturgului de a aproxima, dincolo de suprafeţele vizibile şi superficiale, în adevăr -, piesele sale instituie consistenţa fragilă a unor întrebări mutate într-o desfăşurare metaforică de lume. Un teatru care explorează în enigmatic şi construieşte interpretări ale lumii. Că, în ţesătura de sugestii, sînt interpretări complementare sau contradictorii?! Dar contradictoriul e chiar principiul de organizare a unor viziuni hrănite de melancolie. Chiar cînd par simple alegorii, cum se întîmplă cu Văzătorule, nu fi un melc!, chiar cînd întrebările sînt generate de o parte mai lucidă a spiritului, piesele lui Vişniec comunică un mesaj ce depăşeşte cadrul referenţialităţii prea exacte. Titlul acesta - deopotrivă rugăminte şi imperativ - e consecinţa nevoii de a evada dintr-o lume care e întemeiată de rău. "De ce în lumea asta răul e inevitabil?" se întreabă un personaj - el însuşi aparţinînd răului -, pentru a continua: "De ce sîntem atît de răi cu toţii? Mă înţelegeţi? Asta e problema.... Mă întreb, şi tot mă întreb, şi mă tot întreb, fără încetare... De ce sîntem atît de răi?". Aşa încît, departe de a fi simplu descriptivă sau, uneori, alegorică, dramaturgia lui Vişniec provoacă atitudini şi instituie asumarea dacă nu a unui sens, atunci a întrebărilor privitoare la el. În piesa aceasta, faptul că lumea orbilor adunaţi la o uz