Dintre premierele de săptămîna trecută, Silent Hill este genul de horror american din noua generaţie, poate mai bine lucrat şi mai echilibrat decît altele, însă nu mult peste nivelul cu care spectatorul ultimelor producţii hollywoodiene de acest tip s-a obişnuit. Regizat anul acesta de Cristophe Gans (cel care, în 2001, a realizat Le pacte de loups), filmul are la bază un joc video de oarecare notorietate în lumea gamer-ilor - existau deja, pînă la turnarea peliculei, cinci versiuni populare mai ales în Japonia, scopul alter-ego-ului virtual fiind, de fiecare dată, supravieţuirea într-o lume demonică, plină de creaturi periculoase şi mai mult sau mai puţin înfiorătoare.
Gans a schimbat cîteva elemente în adaptarea pentru cinematograf a scenariului, iar modificarea cea mai importantă constă în înlocuirea personajului principal, masculin în joc (un anume Harry), cu unul feminin. Tînăra mamă Rose da Silva (Radha Mitchell) este eroina care porneşte pe urmele cauzelor obscure ale unor tulburări comportamentale care îi cuprinseseră fiica (Jodelle Ferland). Pasionată de desen, aceasta preferă subiectele solare, luminoase şi naive, asociate de obicei vîrstei şi încurajate de părinţi. însă, pe zi ce trece, îşi fac apariţia planşe misterioase, într-un registru cromatic neobişnuit, a căror paternitate nu este recunoscută de micuţa Sharon cea diurnă. Situaţia trezeşte suspiciuni de somnambulism, confirmate de faptul că fetiţa pronunţă adesea, în timpul nopţii, numele Silent Hill. O scurtă căutare pe Google listează premonitoriu această localitate în rîndul oraşelor bîntuite, dar este, în acelaşi timp, suficientă pentru a declanşa adevărata acţiune: Rose porneşte, împreună cu fiica ei, în căutarea adevăratelor origini ale acesteia (copilul fusese adoptat).
Pentru amatorii de horror, această intrigă cam subţire nu este, totuşi, foarte importantă: în fond,
