Dintre jocurile primei copilării îmi amintesc de unul teribil de amuzant pentru creieraşul meu nerodat de atunci. Era vorba de nişte piese de lemn care alcătuiau oameni cu o identitate bine determinată: marinarul cu barbă ţepoasă şi pipă, doamna grasă, fetiţa cu codiţe blonde, bucătarul în alb, domnul slab, în negru, cu joben şi băiatul în pantaloni scurţi. Figurile lor erau, toate, uşor caricaturale, dar simpatice, şi toate zâmbeau. Fiecare om se compunea din trei piese: capul şi gâtul, apoi bustul cu braţele şi mâinile care ţineau câte un obiect distinctiv, de pildă tava cu pui fript pentru bucătar, apoi şoldurile cu picioarele. Jocul consta în a face din, să spunem, şase oameni normali, o mulţime de alţi oameni caraghioşi, amestecându-le părţile componente. Era nostim să aşezi capul fetiţei pe trupul deşirat al domnului în negru, jobenul acestuia să se asorteze la pantalonii scurţi ai băiatului, iar femeia grasă să se pomenească cu barbă şi pipă. Posibilităţile erau numeroase, le puteai schimba identitatea doar un pic, de pildă picioarele de bucătar deveneau de marinar sau, dimpotrivă, îi puteai combina în aşa fel încât nimic să nu se potrivească cu nimic: dimensiunea trupului, vârsta, meseria, sexul, culorile. Personajele jocului, în veşnică metamorfoză, erau împinse spre o criză de identitate continuă, însă, brave, îşi păstrau zâmbetul vioi, iar lumea rămânea un loc plin de neprevăzut, în care n-aveai cum să te plictiseşti.

Literatura m-a obişnuit, puţin mai târziu, cu multe alte probleme de identitate. Era la fel ca în combinaţiile pieselor de mai înainte, numai că mizele erau tot mai complicate. La început o fată frumoasă care trăieşte sub o piele de măgar şi e pusă la muncile cele mai grele, un prinţ transformat în broscoi, altul transformat în porc, bietul de el, ar trebui să te obişnuiască să vezi lumea şi altfel decât cu ochii. Nu ştiu dacă un