Frumoase arestări am avut zilele trecute! Ele nu s-au produs nici vineri după-amiaza, nici sâmbătă în zori, ci joi (ziua lui Jupiter), în momentul activităţilor de vârf ale săptămânii. Formal, s-a ieşit din modul ticăloşiei pesediste, pe miza psihologică a primelor patruzeci şi opt de ore critice în care împricinatul ar fi mărturisit şi laptele supt de la sânul mamei. Întâmplarea a făcut ca în seara acelei zile de joi să mă aflu, târziu, pe Aeroportul Otopeni. Am pus aglomerarea de poliţişti înarmaţi până-n dinţi pe seama apropiatului sommet al Francofoniei. La fel şi grija suplimentară la controlul bagajelor şi-a percheziţiei corporale. Ei bine, altele erau cauzele: competentele noastre organe de frontieră reuşiseră lovitura secolului: puseseră cătuşe la nu mai puţin de optsprezece vameşi.

Am o vie antipatie, de când mă ştiu, faţă de categoria profesională cu pricina. Vameşul a reprezentat pentru mine - cel care nu călătorisem în străinătate înainte de 1990 - un dublet al poliţaiului, al securistului, al paznicului de închisoare. Îţi cotrobăia prin bagaje, îţi confisca manuscrise, mesaje, scrisori, te încadra într-o literă de lege şi avea grijă să ajungi la închisoare. Nu mai pomenesc de imaginea culturală pe care-o avea în mintea mea personajul: o ştim încă din Biblie că, alături de perceptorii de taxe, vameşii se numărau între cei mai urâţi oameni.

Într-o oarecare măsură, realitatea confirma aceste prejudecăţi. La începutul anilor '90, am avut prilejul să văd de aproape, la lucru, vameşul român. Era încă bruta bănuitoare, agresivă, rapace, pregătită să te dea pe mâna Poliţiei, dar începeai deja să simţi în el lăcomia şi dorinţa sălbatică de înavuţire. Pe vremea comunismului, fusese o piesă importantă a sistemului represiv. Acum, la începutul anilor '90, migrase mental alături de tovarăşii din aparatul de partid şi de stat, dând prioritate