Dragă Gabriel Dimisianu,
Pentru că am fost implicat în "polemica" dintre tine şi Bujor Nedelcovici ca argument împotriva ta, îngăduie-mi să te rog să publici în România literară textul care urmează. Nu este o apărare şi nu este un răspuns, este o precizare de atitudine. Fiindcă nu am de ce mă apăra şi nu am cui răspunde.
M. Iorgulescu
Nu am de ce mă apăra şi nu am cui răspunde, însă îmi tot revine în memorie de o bună bucată de timp o carte apărută către sfîrşitul ceauşismului. Un roman, a cărui acţiune se petrece la Bucureşti, în amurgul veacului fanariot, şi care se încheie cu o imagine de coşmar. În haznalele oraşului este pusă drojdie de bere, materiile fecale se umflă şi dau pe dinafară, înecînd străzile, locuinţele şi oamenii, astfel încît Bucureştiul se scufundă în magma dejecţiilor. Acel roman se cheamă Calpuzanii, am apucat să scriu despre el, atît şi aşa cum se putea în acele vremi. în vechea limbă română, calpuzan înseamnă falsificator, falsificator de bani mai precis. Iar banii falsificaţi nu doar seamănă cu cei veritabili, ci li se substituie şi pot să pară încă mai adevăraţi, un timp măcar, pînă li se toceşte lustrul şi se vede că de fapt sînt tinichea.
Dacă falsuri perfecte nu există, există însă un paradox al calpuzanilor: simplul fapt de a-i lua în seamă, indiferent cum, fie acceptîndu-i, fie respingîndu-i, îi validează. Ridicarea din umeri, a inutilitate, îmi pare a fi de aceea atitudinea cea mai rezonabilă.
Iată trei argumente pentru a face elogiul inutilităţii, în situaţia dată. Toate sînt extrase din volumul Un tigru de hîrtie de Bujor Nedelcovici, Editura Allfa, 2003.
Primul
Planul de măsuriť continuă pe încă trei pagini (253-254), din care redăm în continuare doar cîteva pasaje mai importante: Avînd o fire închisă, meditativă,
